„Nu ştiu alţii cum sunt”, dar pe mine Istoria mă mai linişteşte. Găsesc în trecut atâtea exemple mult mai gogonate, mai abjecte sau mai hilare decât în politica înmănuşată, parfumată şi sclifosită de azi, încât chiar încep să mă simt împăcat. Măcar alegerile din România nu mai au parte de bătăi, încăierări, intervenţii brutale ale armatei şi poliţiei, cu răniţi şi morţi, ca la sfârşit de secol XIX… Zilele acestea, de mari frământări politice la o bere, la sămânţă de floarea-soarelui spartă intelectual în faţa televizorului talk-shocat, am auzit mereu lacrimile baciului mioritic, în aşteptarea catastrofei naţionale după ruperea a USL. Deci a ceea ce părea de la început „o alianţă împotriva naturii”, o stânga-dreapta care a mers cât a mers ca unsă, pe interese. De parcă defuncta alianţă D.A. pentru alegerile şi ciolanele din 2004, PNL- PD, numită, râsul-plânsului apropo de sincere alianţe, „Dreptate şi Adevăr”, n-ar fi fost şi dumneaei exact aşa ceva şi uite că a mers şi aia, pe vremea când strada Universităţii avea la noi, la o aruncătură de băţ – mai târziu, aruncătură de piatră – şi sediul liberalilor, şi sediul democraţilor. Nu mai există doctrine, şefule, doar interesul clipei! „Pleac-ai noştri, vin ai noştri!” – zicea şi bunicul, citând o butadă interbelică, poate şi mai veche. Şi nici nu există alianţă destul de „împotriva naturii”, dacă interesele o cer. Sigur, nu interesele noastre... Vorbind de-a surda despre latura i/morală a afacerii – de parcă în politică mai există pe undeva morală altfel decât de ochii lumii, pentru naivi adică! -, mulţi zicem că n-ar fi trebuit ruptă această „căsătorie” politică când cică ne mergea bine. De ce să-ţi bagi cuie-n talpă?! Cam la fel cu sfatul pe care îl dai vecinei pe care o cârpeşte bărbatul înşelat de ea: să nu se despartă, de dragul copiilor. „Copiii” fiind în acest caz noi, românii. Cu un Antonescu care spune că s-a săturat de bătăi pe sub masă şi un Ponta care exclamă parcă, precum soţul înşelat, „Eu n-am nevastă de lăsat!” Ei bine, eu unul nu mă mai mir de astfel de ruperi, pentru că sunt destule exemple de desfaceri urâte şi urâţele în Istoria noastră! Ei bine, n-o să vorbesc de nesuferiţii de comunişti, care se trimeteau în faţa plutonului de execuţie pentru „deviaţie de la linia partidului”, ci chiar despre nume cu semne în istorie. Nici măcar despre Cuza, gelos pe succesele poporane ale premierului Kogălniceanu, ci un exemplu şi mai strigător la cer: despărţirea a doi fruntaşi de partid, din acelaşi partid, pe deasupra şi… frăţiori! Ion. C. Brătianu şi fratele său mai mare Dimitrie, onorabili amândoi. În 1881, Ion se retrage, lăsând fratelui său Dimitrie locul de premier. Chemat dintr-o funcţie cheie, glorioasă, de ministru (ambasador) plenipotenţiar la Constantinopol, locul sforăriilor politicii internaţionale, pentru a avea onoarea să organizeze încoronarea regelui Carol, Dimitrie rămâne numai trei luni premier, căci frăţiorul îi organizează un vot de blam în Parlament şi ajunge din nou premier. Supărat, fratele cel mare, fost ministru de Externe, Interne, Culte, Agricultură şi comerţ, Lucrări publice, acum… şomer politic, fondează un ziar anti-brătienist, ba chiar rupe partidul, fondând Partidul Liberal Democrat, în care îl atrage şi pe liberalul Kogalniceanu. Aşa că nu mă mai mir nici măcar că tocmai preşedintele UDMR, „fratele” Hunor, este acum ministrul Culturii: va şti el să-şi potenţeze drepturile etnice, pe fondul sprijinului pentru minoritarii… din Ucraina.
E normal aşa ceva? Scris de Victor Cilincă
Mai multe din această categorie:
