Nu cred în coincidenţe. De felul meu nu cred, fiindcă sunt foarte greu de convins că există o predestinare perfectă, un fel de schemă în care Marele Duh le aşează pe toate, bune şi rele, şi că, dacă iei bicicleta în ziua X ai şanse de 100 la sută să te calce tramvaiul înintersecţia Y, pe când, dacă nu iei bicicleta şi iei tramvaiul, vei fi spectator la accidentarea altui nefericit, pe principiul echilibrului cosmic. Eu cred că alegerile noastre ne definesc, mai cred în voinţa personală, în coloana vertebrală a fiecăruia şi în faptul că, dacă simţi că vrei musai să faci ceva, atunci faci exact ceva-ul ăla, chit că ştii că probabilitatea să crăpi este mare rău, aşa, cam de 85 la sută sau peste.
Un alt motiv pentru care nu cred în coincidenţe este, probabil, experienţa acumulată pe parcursul celor 15 ani de presă. Am aflat, de-a lungul acestor ani, că nu există coincidenţe: că în politică, în administraţie, în învăţământ, ba chiar în cultură, orice acţiune presupune o reacţiune, orice atitudine rebelă este rapid pedepsită, orice revoltă, înăbuşită în faşă. Lecţiile pe care le-am învăţat mi-au servit, niciodată n-am luat de bună nicio declaraţie a unui politician, verificând întâi totul foarte atent, niciodată n-am crezut în justificările cel puţin puerile ale şefilor de deconcentrate şi alte instituţii aservite prinşi cu mâţa în sac de superiorul politico-administrativ. Şi, evident, nu m-am lăsat ademenită în niciun proiect politic, dar asta e altă mâncare de peşte.
Cumva, navigând eu aşa vreme de ani buni, toţi petrecuţi în redacţia celui mai puternic ziar din judeţ, am văzut şi am auzit multe lucruri care să mă determine să cred că scepticismul propriu este foarte bine întemeiat. Şi, sincer, nu credeam să existe foarte multe situaţii care să mă surprindă. Ieri am avut însă uimirea de a descoperi că se poate, că imixtiunea politicului în administraţie poate căpăta forme din cele mai insidioase, care aproape că ar fi hilare, dacă n-ar dovedi, încă o dată, cât de departe se merge.
Ieri, la sediul redacţiei noastre, în organizarea Centrului Cultural "Dunărea de Jos", ar fi trebuit să aibă loc lansarea unei cărţi din ciclul "cArtESENŢE" aparţinând scriitorului Costel Crângan. Adică redactorului şef al ziarului "Viaţa liberă", fiindcă, deşi în situaţia dată se prezenta publicului în calitate de scriitor, toată lumea invitată la eveniment ştia, desigur, că sunt una şi aceeaşi persoană. Ei bine, cu doar două ore înainte de începerea evenimentului, organizatorii au anunţat că îl amână, pentru o dată ulterioară necunoscută, din motivul declarat că nimeni dintre coordonatorii proiectului nu putea participa. Directorul pleca la Bruxelles - de fapt, evident, nici nu era musai să participe, că oricum directorul nu se poate duce chiar la toate evenimentele - iar despre restul organizatorilor, nu ştim de fapt ce i-a împiedicat. Adică noi ştim, este evident că editorialul semnat ieri de Costel Crângan, prin care atrăgea atenţia asupra neregulilor de natură penală care se petrec la Consiliul Judeţului, precum şi alte articole publicate recent pe teme sensibile pentru preşedintele Bacalbaşa l-au supărat pe acesta. Iar de la supărare la amânarea pe termen nedefinit a unui eveniment cu public, pe care "Viaţa liberă" îl găzduia şi care îl avea în centru chiar pe redactorul şef, nu e cale decât de-un telefon, nu? Care telefon cică nu s-ar fi primit, dar, cum spuneam, eu nu cred în coincidenţe. Dumneavoastră?
