Bucuroasă că, în sfârşit, bate un vânt de schimbare şi prin oraşul nostru, i-am spus fiicei mele că, lângă şcoala ei, după demolarea garajelor, se va face un parc de joacă, unde se va putea întâlni cu colegii. După primele luminiţe de încântare pe care i le-am cules din priviri, la auzul veştii, m-am cufundat apoi în umbra de îngrijorare care i s-a întins nefiresc de repede pe feţişoara bosumflată: „Sper să se termine parcul de făcut până împlinesc eu zece ani, ca să mă mai pot da şi eu în leagăne. Eu am opt ani, crezi că în doi ani se poate face parcul?”.
Recunosc că am rămas fără răspuns. În primul, rând pentru că în sinea mea ştiam că la noi lucrurile se mişcă foarte încet. În al doilea rând, de uimire. Totuşi e la vârsta la care în imaginaţia ei lucrurile bune se pot întâmpla peste noapte. De unde a apărut spaima aceasta că ele pot trena la nesfârşit, spaimă pe care numai noi, oamenii mari, o avem? E adevărat că noi, gălăţenii, ne-am tot fript cu promisiunile politicienilor de tot felul şi nu mai credem că sunt în stare să facă ceva în folosul celor care i-au votat.
De prin ’90 ni se promit tot feluri de chestii, care între timp au devenit SF-uri sau poveşti cu care nici copiii nu mai adorm: pod peste Dunăre, acum transformat în tunel, aeroport, investitori, locuri de muncă şi condiţii de trai decente. Ani de zile a durat renovarea Băii Comunale şi a Sălii Sporturilor, iar când au fost în sfârşit gata, n-au arătat nici pe departe a ceea ce ar fi trebuit să fie. De exemplu, la Sala Sporturilor, iluminatul s-a refăcut după proiectul vechi, comunist, neoanele folosite fiind la aceeaşi capacitate precum cele de pe vremurile când se făcea mare caz de economia la curent, motiv pentru care la Galaţi nu se vor disputa meciuri pentru Liga Campionilor.
Şi mai sunt o mulţime de alte simboluri ale nepăsării şi incompetenţei autorităţilor noastre locale, care au condus oraşul în toţi aceşti ani: Gara CFR arată ca după bombardament, iar strada Basarabiei, de exemplu, se tot face şi reface de ani de zile.
Prin urmare, nu e de mirare că oamenii se tem că vor fi păcăliţi şi de data aceasta. Nici nu s-au pus toate garajele la pământ, că au apărut tot felul de scenarii: unii se tem că primarul Stan va face cine ştie ce supermarket pe terenurile rămase, situate, e drept, în zone cu vad foarte bun pentru aşa ceva. O cunoştinţă de-a mea s-a resemnat că i se dărâmă garajul, însă tot nu-i vine să creadă că pe locul cu pricina se va face parcul promis. „Cine îmi garantează mie că eu n-am pierdut ca prostul locşorul meu în favoarea celor cu pile şi relaţii la Primărie? Cine-mi garantează că se va face parc şi că nu va apărea blocul sau vila nu-ştiu-cărui-afacerist sau nu-ştiu-cărui-politician?”, mă tot ispitea cu întrebări retorice omul, care văzuse el ce văzuse la viaţa lui.
Acum că s-a făcut atâta tam-tam cu demolarea acestor garaje, e musai ca responsabilii din Primărie să se apuce repede şi degrabă să construiască şi ceea ce au promis. Altfel, nici măcar copiii nu vor mai putea fi păcăliţi să le acorde votul pentru încă un mandat.
