Poetul Ion Zimbru, care calcă pe jos atunci când nu scrie pe sus, mi-a atras atenţia, cu bunul-simţ al celui căruia chiar îi pasă, cât de cumplită este „intrarea neoficială” dinspre Gară spre Domnească, gangul care duce chiar „La trepte”, acea zonă cândva de promenadă şi în care s-a investit ca să aducă parfum de epocă, nu de gunoaie! E devastat, murdar, cu case vandalizate de sărăcie, un loc prin care parcă ţi-e şi frică să mergi, cu mirosuri grele, unde calci în zoaie, te temi să nu fii atacat!
Am semnalat deja că jos, la picioarele impozantului contrafort care susţine promenada străzii Cuza (o stradă cu stâlpi de iluminat model vintage, cu gard retro frumos, din fier forjat, ciordit din când în când de hoţii de fier vechi, săracii), găsim o icoană pusă de nişte români dintr-o comună, aşa cum pui o cruce pe un câmp al nimănui din Vestul sălbatic, adică fără să-şi bată capul vreun arhitect dacă e bine să avem la intrarea în oraş o arcadă vopsită vernil ori vreo statuie-simbol. Sau fie chiar icoană sau o troiţă, de mare artă însă şi bine plasată.
Bătrânii povestesc că pe vremea ultimului război, cam acolo, într-o galerie acum ascunsă, se refugiau gălăţenii surprinşi de bombardamente. Dar, de ani de zile, oricâte campanii s-au desfăşurat cu intenţia de a stârni vreun interes, rămân în continuare complet ignorate lungile „hrube” care se târăsc pe sub Galaţiul vizibil, puse în mare parte pe schiţele topografice ale regretatei Margareta Bălan, specialista noastră în fundaţii. Poate că un câştig turistic ar aduce studierea lor, am şi mers pe câteva din cele lungi, constatând o mare perfecţiune inginerească şi frumuseţe.
Şi apropo de bombardamente: avem măcar promisiunea marcării locului de pe strada Cuza, aproape de Casa Corpului Didactic, unde oraşul-martir Galaţi a primit prima bombă, aruncată dintr-un zeppelin. Deşi, oricum, ar fi alături de gangul insalubru semnalat de Ion Zimbru aici, aproape de buricul târgului. Iar buricul… nu se vede sub haină…
Măcar intrarea în oraş pe la Gară are acum un „monument” atractiv: o locomotivă de epocă. Ce-i rău dacă se adaugă şi icoana de la „poalele” străzii Cuza, pentru care a trebuit să se îndure de noi o familie din Balinteşti, căci gălăţenii n-au bani de aşa ceva? Şi cu ani în urmă, montase tot o icoană, şi tot acolo, fostul primar Durbacă, iar gestul a fost controversat în presă, căci se semnase. Măcar icoana e sfinţită şi măcar e în ton cu crucile, unele ruginite, risipite pe o grămadă de drumuri din oraş. Scriam recent despre astfel de cruci, de pe artere importante, unde s-a petrecut câte un accident mortal, sau chiar pe Faleza de jos, pe unde Dunărea a răpit câte-un suflet de om. Te pui cu cele veşnice? Uneori, şi urâţenia-i veşnică!
Intenţia Primăriei de a urca pe soclu - ca la Constanţa, ca la Brăila, căci ideile ajung mai greu la noi sau pornesc mai greu de la noi! - o şalupă, ne-a bucurat: e mai mult decât nimic, deşi avem destui sculptori în oraş sau în ţară bucuroşi să ridice o alcătuire de artă, nu o „fieroaică”…
Înainte de '89, era chiar ideea de a plasa la intrare în urbe „Poarta turcească”, deşi nu am fost raia… Ar fi putut măcar fi alte „fiare”? Ce s-o fi întâmplat de pildă cu resturile vasului cu aburi „Anghel Saligny”, ţinut pe post de berărie pe vremea comuniştilor? Sau cu părţile din motorul submarinului „Delfinul”, spaima sovieticilor la Sevastopol, expus acum câţiva ani în holul Universităţii? Ne-am mulţumi însă şi cu o şalupă, chiar şi cu o canoe, dar măcar să nu fie dată cu duco şi să nu fie verde-prăzuliu, ca portalul cu icoană.
