Măcar o dată la cinci ani, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European, clasa politică ar fi avut ocazia să dezbată cu mai multă seriozitate subiectele ce ţin de apartenenţa noastră la UE. Ţi-ai găsit! Bruxelles-ul parcă ar fi undeva, pe Lună, iar noi aici, cu „râul, ramul”, de parcă n-am avea nici în clin, nici în mânecă cu deciziile care se iau în instituţiile europene. Se repetă, dacă vreţi, aceeaşi greşeală care s-a făcut în abordarea temelor de politică externă. Ani de zile, elucubraţiile sub forma invectivelor politice dâmboviţene au fost mai importante decât, de exemplu, securitatea colectivă la nivel european.
Acum, când ne-am trezit „ca din senin” cu un război la o aruncătură de băţ de Galaţi şi se simte până aici mirosul de praf de puşcă, am început să ne mai dezmeticim şi să ne întrebăm în ce lume trăim. Am început să vorbim din nou despre NATO, despre potenţiale ameninţări care pot veni din afara ţării şi cum le putem contracara. Am (re)descoperit dintr-o dată că la est de noi este o mare putere cu tendinţe hegemonice şi că „ordinea mondială” este mult mai fragilă decât eram noi obişnuiţi să credem.
Cu atât mai mult ar trebui, poate, să fim acum preocupaţi de politicile europene şi de soliditatea blocului comunitar într-un spaţiu internaţional care tinde să se fragmenteze. Pentru că să nu credeţi că apartenenţa la NATO sau UE reprezintă garanţii depline pentru viitorul României. Rusia poate că, teritorial, se va opri (deocamdată) la ce poate smulge din Ucraina, dar asta nu înseamnă că nu va încerca să recucerească geopolitic Europa Centrală şi de Est. Iar pentru asta este foarte probabil ca următoarea ţintă a Moscovei să fie chiar subminarea structurii Uniunii Europene. „Fitile” s-au aprins, pe ici, pe colo, şi fără intervenţia (foarte vizibilă, cel puţin) a Rusiei. De notorietate este, de exemplu, ascensiunea naţionalismului şi xenofobiei din unele state europene, îndreptate inclusiv împotriva cetăţenilor români, şi care ar putea fi exploatate pentru a „dinamita” Uniunea Europeană din interior.
Puţini şi-au imaginat că ar putea fi posibil un război precum cel care a fost între Rusia şi Georgia, puţini credeau că poate izbucni un conflict armat între Ucraina şi Rusia, puţini cred că ar putea fi posibilă o fărâmiţare a Uniunii Europene. Dar toate aceste scenarii sunt, într-o anumită conjunctură, posibile, iar unele dintre ele au şi devenit realitate. În prezent nu e nici o exagerare în a fi preocupaţi de coeziunea spaţiului comunitar, pentru că, în final, e vorba de însăşi spaţiul nostru de securitate. NATO nu ar putea rezista, practic, unei crize care să ducă la spargerea Uniunii Europene. Şi atunci, unde ar fi garanţiile noastre de securitate?
Acestea ar fi doar unele dintre problemele care ar trebui să-i frământe pe politicienii de azi, mai ales dacă au şi ambiţia de a ajunge în Parlamentul European. Dar tare ne e că, mâine, 9 mai, de Ziua Europei, unii nici măcar nu-şi vor aminti că obiectivul fundamental şi temelia actualei construcţii europene - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - a fost evitarea izbucnirii unui nou război pe continent. Şi ce ne facem dacă, uitând istoria, vom fi condamnaţi să o repetăm?
