De fiecare dată când vine Dunărea mare, autorităţile par a fi duse cu pluta. Cască ochii mari, a mirare, de parcă acum ar afla prima dată că sistemul de protecţie contra inundaţiilor din ţara românească trece printr-o lungă şi grea suferinţă. Şi ştiţi cum e când ţinerea de minte a autorităţilor este scurtă, iar boala infrastructurii este lungă: scapă cine poate… Eventual ne mai ducem la biserică, poate ne fereşte Dumnezeu de vitregiile naturii, că dacă ne lăsăm în baza miniştrilor care se dau cu barca pe uliţă avem toate şansele, vorba lui conu’ Iancu, să ajungem cu toţii scafandrieri şi ne vom plimba subacvatici pe strada Domnească, prin faţa Primăriei şi a Prefecturii, vom face bulbuci cetăţeneşti prin preajma parcului de lângă sediul CJ Galaţi.
Îmi amintesc de „pelerinajul” preşedinţilor, prim-miniştrilor, miniştrilor de tot felul, pentru a nu mai pune la socoteală secretarii de stat şi şefii de tot felul de comisii şi comitete de urgenţă care s-au perindat pe la Galaţi când, în 2010, Dunărea ameninţa oraşul. Toţi au fost pricepuţi în indicaţii, sfaturi, toţi au fost experţi în a spune că „aşa nu mai merge”, că trebuie să facem, să dregem. Desigur, totul într-un viitor neprecizat, dar cu siguranţă cât se poate de apropiat…
Unde am ajuns după patru ani? Iar vin puhoaiele pe Dunăre şi râurile înconjurătoare, se emit coduri de toate felurile, iar autorităţile îşi manifestă vocal solidaritatea cu populaţia potenţial năpăstuită. Şi-aşa cum în vremuri de demult ne feream cu râul, ramul, din calea năvălitorilor, acum ne ferim din calea apelor cotropitoare cu saci de rafie umpluţi cu nisip şi folie de polietilenă. Desigur, să nu credeţi că în toţi cei patru ani a curs degeaba apa pe Dunăre. Pe ici, pe colo s-au făcut diguri la preţ de Zid Chinezesc, s-au combătut cârtiţele ce dărâmau poduri şi podeţe, s-au introdus până-n fundul satelor sisteme de alarmare în caz de dezastre. Totul, cu bani publici, să reziste, teoretic, la standardele de calitate ale unei noi ediţii revăzute şi adăugite a Potopului biblic.
Problema e că, o dată la trei, patru ani, practica ne omoară. Întotdeauna se găsesc bani, se pare, pentru tot felul de surogate de unică folosinţă, iar în esenţă nu se găsesc/nu se caută soluţii reale, pe termen mediu şi lung. Ne gândim aici, de exemplu, nu numai la infrastructura de protecţie contra inundaţiilor a Galaţiului, ci şi la proiecte mai de profunzime, precum renaturarea luncii Dunării. Când vine vorba de astfel de subiecte, instituţiile publice devin un fel de arie mâloasă în care se împotmolesc toate tentativele de a regăsi echilibrul omului cu natura. Dunărea rămâne încorsetată în vechile aberaţii ale „terenurilor redate agriculturii”, dar şi a unor interese de natură imobiliară, politică sau administrativă, din care, de fiecare dată, nu poate ieşi decât o vâltoare distructivă pentru simplul cetăţean.
Nu ne rămâne decât să sperăm că, odată şi-o dată, noi, ca gălăţeni, nu vom mai fi dispuşi să acceptăm să ne scăldăm în ape tulburi, că nu vom uita de la mână pân' la gură că prin târgul acesta trece un fluviu care merită deopotrivă respect şi punere în valoare. Altfel, să nu ne mire că „vine valul şi (ne) ia calul”, că rămânem înecaţi în birocraţie, populism şi ipocrizie. Că rămânem, pur şi simplu, abandonaţi într-o văgăună, la mâna celor duşi cu pluta.
