…NU fluier, aşa cum NU spune titlul unui film cu ocnaşi - mama m-a învăţat că nu e frumos să fluieri în public; dacă publicul nu o cere, bineînţeles… Unii dintre spectatorii mai lejeri în educaţie consideră însă că, de fapt, chiar asta şi fac, răspund cererii de „miştouri”! Termenul, preluat din limba romani, însemna la bază „frumos”, a ajuns să numească băşcălia cocalarilor (ca să mă exprim în continuare… tehnic).
Plictisit de un spectacol la care nu l-a băgat nimeni cu forţa, cocalaru´ nu pleacă însă: dacă a plătit bilet, cum să plece? Iar dacă n-a plătit, mai abitir trebuie să stea! Şi dacă tot stă, de ce să nu ne şi „distreze” dumnealui? Chiar aşa crede, că ne face un bine! Dacă în săli închise de spectacol, cocalarul se mulţumeşte să te tulbure foşnind pungile cu crăpelniţă ori vorbind la telefon, în spaţii deschise este complet liber!
Scuipătorii de coji de seminţe şi suflătorii nu în naiuri, ci ai nasului direct pe trotuar, nu puteau rata penibilul nici la Festivalul Naţional al Cărţii! Şi aici, bravo pentru diplomaţia mediatorilor, care au reuşit să nu răspundă la grosolănii cu apostrofări care să inflameze şi mai mult. Şi noroc că prostu´ n-avea microfon, pe când cei care ne recitau sau cântau, da! Ce să le spui bieţilor plictisiţi de evenimente pentru care n-au aplecare? E democraţie, nu poţi să chemi mascaţi!
Dar şi cocalarii sunt gălăţeni, ba se plâng şi ei că „la Galaţi nu se face dom´le nimica”. Ei uită că au venit acum oameni din alte colţuri de ţară, ba şi din alte ţări. Deşi n-au tremurat de emoţie că n-o să fie totul perfect într-un festival atât de mare, şi cocalarii sunt de fapt tot gazde şi contribuie la imaginea despre Galaţi! Dacă străinii or mai călca şi altădată pe aici, depinde şi de nivelul de bunăcuviinţă, de educaţie măcar medie pe care-l demonstrăm. Nimeni nu se întoarce într-un loc doar ca să vadă clădiri, ci şi pentru o atmosferă plăcută.
Într-o seară, printre zbieretele anonime din spate, încercam să aud poezie de toate felurile din diaspora, din Veneţia ori Bologna, îndulcită cu o chitară şi de un glas cântând: „O, Charlie Chaplin, înger vagabond”… Din public, un „vagabond” se simţea bine în lumea lui şi voia să ne-o ia pe a noastră! „Ce înseamnă „trandafir”, tati?" - repetă, tare, întrebarea fiului, educându-l. "Las´ că-ţi spune tati!”
Lipsă de îngăduinţă pentru evenimentul care urma au arătat-o uneori şi scriitori abia lansaţi. Un poet chiar a şuierat, folosind degetele: „Aici se citeşte, domnule!”. A trebuit chiar să mai şuiere o dată. Ce să-i faci, e democraţie: cine vrea, vorbeşte; cine poate, fluieră...
