Am scris deunăzi despre un profesor de chimie care a umplut câţiva pereţi unei şcoli de la ţară cu diplomele de premii obţinute de elevii săi. Omul e realmente fascinant, reuşind să facă aceste lucruri, în condiţiile în care chimia nu este o disciplină uşor de digerat şi nu este materie care se dă la examenele din clasa a VIII-a. Nu le-a cerut bani de meditaţii, nu i-a lăsat corigenţi, n-a tunat şi fulgerat în ore. Mai mult decât atât, a pornit acest drum anevoios într-un laborator, care, în urmă cu ceva ani, nu avea nici măcar apă curentă, ce să mai vorbim de alte dotări moderne. Cu toate acestea, de ani buni, atât la a VII-a, cât şi la a VIII-a, la olimpiadele judeţene elevii săi sunt cei mai buni dintre cei mai buni. La naţionale, cei care ajung se clasează tot printre primii. E profesorul care are curajul să trimită chiar şi 12 elevi deodată la concursul judeţean, nu numai doi-trei, şi toţi au prins loc de la jumătatea clasamentului în sus.
Pentru mine acesta este chiar educatorul perfect, centrat pe arta de a-şi convinge elevii să înveţe de drag chimia, molipsindu-i cu pasiunea sa pentru această disciplină, deschizându-le perspective să concureze alături de alţi copii de vârsta lor, întărindu-le prin premii încrederea în forţele proprii, conturându-le un drum spre viitor, pentru că mulţi dintre elevii de ţară care i-au trecut prin mâini au ajuns medici sau farmacişti sau profesori.
Asta înseamnă să fii un educator bun. Nu pentru că ai reuşit să iei nişte grade didactice, ai câştigat un concurs care te-a „uns” într-un post pe viaţă. Cunoştinţele unor astfel de dascăli nu fac doi bani, dacă nu există bunăvoinţa şi arta de a le transmite elevilor săi aceste lucruri.
Mai mult decât atât, toate acestea nu valorează nimic în faţa elevilor, dacă nu ai o ţinută morală impecabilă. Cum poţi să le insufli elevilor tăi repere valorice, dacă tu însuţi nu le respecţi şi nu eşti dispus măcar să recunoşti meritele colegilor tăi? Pentru că aici am vrut să ajung. N-am văzut parcă în nicio tagmă o mâncătorie mai mare ca în învăţământ. Cancelariile sunt pline de bisericuţe, oamenii sunt dezbinaţi şi nici măcar nu au curajul să se înfrunte pe faţă.
Când i-am propus profesorului respectiv să-i fac un portret la ziar, mi-a spus să scriu mai degrabă despre copiii lui olimpici, ca să nu atragă invidia altora. Şi chiar a avut dreptate! S-a trezit cineva care, sub protecţia anonimatului a scris că profesorul de chimie vrea să-şi „arate muşchii” la ziar şi l-a trimis la concurs, ca să-şi arate competenţele. În autosuficienţa lui, respectivul comentator nici nu s-a documentat să vadă că de ani de zile la chimie nu sunt posturi pentru titularizare în oraş şi nu spaima de concurs e problema. Printre rândurile comentariului se scurgea toată fierea care-i măcina „colegului” de cancelarie ficaţii.
Nu este primul şi nici ultimul exemplu în care oameni de valoare sunt atacaţi pe la spate de tot soiul de impostori. Trist este că nu vom reuşi să ne punem pe picioare ca naţie dacă nu vom învăţa să ajungem acolo unde ne dorim, muncind, nu trăgându-i în jos mişeleşte pe cei din vârf. Dar din nefericire la noi asta a atins deja cotele unui sport naţional.
