Ei da, acum când au început să se contureze candidaţii noii epopei prezidenţiale, s-a dat/s-a luat/s-a furat şi startul în cursa electorală. Ca în poveştile cu zmei şi Feţi-Frumoşi, vom avea încă o luptă pe viaţă şi pe moarte între „bine” şi „rău”. Problema e că, în politică, niciodată nu ştii prea clar cine-i zmeul şi cine-i Făt-Frumos. Cert este că paloşele de campanie au început să sară din teacă, săgeţi otrăvite zboară deja de la stânga la dreapta şi viceversa, iar pe ici, pe colo se mai împlântă telegenic şi câte un cuţit în spinarea aliaţilor de ieri sau de azi.
Încep să se contureze şi personajele principale ale acestei epopei prezidenţiale. Dacă ar fi să ne luăm după ursitoarele de pe la institutele de sondare a opiniei publice, cele mai mari şanse de a intra în tur(nir)ul final ar urma să le aibă Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Amândoi şi-au construit propria mitologie. Victor Ponta şi-ar dori să fie văzut aşa, ca un fel de Prâslea cel Voinic, gata să apere merele de aur din livada patriei de Căpcăunul de la Cotroceni. Problema e că, după isprava aia cu extemporalul la Finanţe, când se dădea leu-paraleu, dar nu ştia să adune leu cu leu, pe Ponta nu l-ar mai distribui unii nici măcar în rolul Micului Prinţ, darăminte în rolul voinicului pus pe fapte mari. De partea cealaltă, Klaus Iohannis e un fel de Siegfried scump la vorbă, dar care promite fapte mari în lupta cu balaurul corupţiei ce stă ţonţoroi peste avuţia publică. Problema e că, o fi reuşit el să pună Hermannstadt-ul pe picioare, dar politica dâmboviţeană e un fel de hidră căreia nu i-ai tăiat bine un cap, că imediat apar altele două, mai vorace şi mai greu de dovedit în ritm ardelenesc.
În fine, acum, dacă tot s-a intrat în horă, poate că ne-ar fi plăcut să vedem o luptă dreaptă, care pe care în proiecte şi idei, dar se vede treaba că, indiferent cum am da-o, tot în curtea Căpcăunului ajungem. El e fără îndoială, în opinia majorităţii, personajul negativ. Prin urmare, toţi se feresc precum dracul de tămâie să fie surprinşi în preajma lui sau – ce nenorocire ar fi! – să dea mâna cu el. Dacă ţi-ai prins adversarul în preajma unui asemenea personaj nefrecventabil, bătălia este pe jumătate câştigată. Şi uite aşa s-a ajuns în campania asta la un fel de-a v-aţi ascunselea, în care, de exemplu, s-a văzut destul de repede că Ponta cel Voinic nu prea e dus la biserică. Păi, să faci tu pact de coabitare cu Căpcăunul şi apoi să ţipi precum hoţul care strigă hoţul? Şi are o gură cât o şură pe chestia asta, mai sunt şi vreo două iele care-i ţin isonul, unde-l mai pui şi pe şiretul acela de Statu-Plamă-Barbă-Cot din fruntea staff-ului de campanie.
Da, multe fapte de vitejie ne-aşteaptă în această campanie. Vom fi năpădiţi de vârcolaci, moroi, măcar printre personajele secundare o să apară vreo Scufiţă Roşie sau vreo Mumă a Pădurii, vreun Greuceanu, asta pentru a nu mai pomeni de tot felul de iepuraşi… Dar, tare ne e că, indiferent cine ar câştiga lupta asta voinicească, fantoma Căpcăunului ne va urmări în continuare. Că, pe scurt, cam asta e povestea noastră: scăpăm de nişte căpcăuni, dar mereu dăm peste alţii.
