Cum ar trebui să ne educăm copiii?

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Un om serios şi la locul lui, care-şi iubeşte copilul mai mult decât orice pe lume, îmi spunea deunăzi că are sentimentul că nu-şi pregăteşte cum trebuie fiica pentru viaţă, că tot ţinând-o printre cărţi, lecţii şi cursuri de dans, o privează de experienţa adevărată, de capacităţile pe care ar trebui să le deprindă de mică, pentru a se putea descurca mai târziu, în situaţii limită. Omul spunea, printre altele, că i-ar plăcea, dar nu îndrăzneşte să-şi lase copilul în faţa blocului, aşa cum au crescut cei din generaţia noastră. Ca să guste puţin şi din şcoala vieţii, să înveţe cum să reacţioneze când mai primeşte câte un brânci, sau cum să facă faţă unei altercaţii „prieteneşti”. Pentru că lucrurile nu vor fi totdeauna roz, aşa cum se străduieşte el să le facă în familie. Pentru că nu întotdeauna în viaţă se va confrunta cu oameni bine crescuţi.

Ascultându-l, am simţit sub limbă gustul amar al unei vinovăţii fără margini, pe care-l am ori de câte ori mă asaltează sentimentul că nu mă pricep să-mi educ copilul în ton cu vremurile pe care le trăim şi le vom trăi. Degeaba mă chinui eu să îl determin să se raporteze la un anumit sistem de valori, când cei mai mulţi din generaţia lui învaţă în familie şi aiurea cu totul alte lucruri. Stau şi mă întreb de câte ori, mai târziu, voi primi reproşuri din partea copilului meu, care va descoperi pe pielea lui că alţii se descurcă mult mai uşor în viaţă şi nu aplică aceleaşi principii morale cu care l-am obişnuit eu. Ba mai rău, ar putea veni vremea când, fiind „altfel” decât cei din jurul ei, va începe să pună la îndoială faptul că tot ce îl învăţ eu îi e de vreun folos. Pentru că e mai greu în perioada adolescenţei şi a primei tinereţi, când consideri că lumea e a ta şi că totul ţi se cuvine, să te poţi echilibra cu gândul că eşti împăcat atâta vreme cât nu ai ce să-ţi reproşezi şi poţi să pui liniştit capul pe pernă. 

Degeaba îl învăţ eu că totul se câştigă prin muncă cinstită, când alţii i-o vor lua înainte, pentru că au învăţat, fie din familie, fie din faţa blocului sau de la modelele televizate şi mediatizate la greu să fie băieţi şi fete descurcăreţe. Ce certitudini îi voi putea oferi copilului meu că este pe drumul cel bun, când cei se vor bucura de lucruri câştigate ilegal vor fi admiraţi de cei din jur, în loc să fie arătaţi cu degetul? Pentru că aşa merge societatea noastră. Ştii să furi, ştii să minţi şi să unelteşti pe la colţuri, atunci eşti deştept. Eşti şmecher, eşti tare. Cei corecţi sunt fraieri şi mă înfioară gândul că al meu copil ar putea fi catalogat, pe nedrept, ca „looser”, un ratat, un perdant. Şi mai ales că toate acestea s-ar putea întâmpla din cauza mea. Şi atunci? Ce drum sinuos ar trebui să parcurgă educaţia pe care ar trebui să i-o dau? Care e limita până la care să-i cultiv bună-cuviinţa şi cât de mult tupeu ar trebui să-l las să aibă? Cât de mult ar trebui să-l critic, când încearcă să trişeze? Să ne înţelegem, când vine vorba de mine, nu am milă. Dar parcă îmi vine s-o mai „scald” atunci când mă gândesc la faptul că nu am dreptul să-l fac pe copilul meu să devină un inadaptat al vremurilor lui.

Citit 1714 ori Ultima modificare Duminică, 17 August 2014 17:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.