Dacă România tropăie desculţă şi ameţită pe ogoarele Europei, nu-i numai vina celor care o ghidonează. O responsabilitate, poate la fel de importantă, poartă şi oamenii care au cerut sau ar fi trebuit să ceară drepturi pentru români.
Deşi sunt mulţi cei care au lăsat volanul la îndemâna politicienilor, cea mai reprezentativă categorie în acest sens este mişcarea sindicală, care a deţinut pârghii importante să poată mişca ceva, dar n-a izbutit ori nu şi-a dorit să o facă. Ba mai mult, unii lideri de sindicat au ajuns premieri, alţii politicieni de carieră, iar lucrurile astea spun totul despre lupta sindicală şi finalul ei.
Ilustrarea perfectă a celor spuse mai sus s-a făcut ieri, atunci când sindicatele au anunţat că vor merge cu jalba-n proţap la Ministerul Muncii şi vor cere majorarea salariului minim pe economie şi creşterea numărului de locuri de muncă. Pariu că nu vor rezolva nimic? Şi asta nu doar pentru că solicitările lor vin foarte târziu şi într-un moment total nepotrivit, ci şi pentru că aceste sindicate nu mai reprezintă pe nimeni, nici un muncitor adevărat din România.
Vorbim aşadar despre nişte oameni care au făcut din ceea ce ei numesc sindicalism o meserie şi care n-au muncit mai mult de câţiva ani toată viaţa lor. Cine sunt ei? În numele cui cer măririle de salarii? Cine să-i creadă pe ei, tocmai pe ei? Şi ce vor face dacă guvernul şi patronatele le refuză cererea şi îi trimit acasă? Au de gând să iasă în stradă cu tot cu secretare şi faxuri plătite, culmea, tot din banii muncitorilor?
Întorcându-ne la intenţia celor intitulaţi reprezentanţi ai salariaţilor de a cere mai mulţi bani pentru muncitori acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, trebuie spus că nu şi-au făcut niciodată o strategie, nu şi-au propus o luptă pe care să o ducă până la capăt, iar lucrurile acestea sunt demonstrate de faptul că ei cer acum mărirea salariului minim de la 600 la 800 de lei, în condiţiile în care o singură persoană are toate şansele să moară de foame dacă primeşte pentru munca sa doar 600 de lei pe lună.
Dacă acţiunile sindicale ar fi însemnat ceva pentru toate guvernele care s-au perindat până acum pe la putere, situaţia ar fi fost cu totul alta, românii ar fi muncit în ţara lor, pe bani adevăraţi sau n-ar fi fost nevoiţi să aibă câte trei slujbe pentru a primi o singură chenzină.
Pentru români, ceea ce fac sindicatele acum nu-i decât „distracţie” locală cu efect aşteptat şi cunoscut încă înainte de a se produce. Mai ales că, în actualele condiţii, mărirea „celui mai minim” salariu din Europa e aproape o utopie. Iar românilor nu le rămâne decât să spere că alte state au să depăşească această criză economică, pentru ca ei să poată pleca în continuare pe alte meleaguri, să muncească pe Bani!
