Încerc de ceva vreme să-mi explic dispariţia coloratului personaj care ne-a înseninat deceniile comuniste. Unde a dispărut Bulă al nostru, după 1989? De ce el şi familia lui, prezenţi în toate bancurile pe care le schimbau între ei românii sufocaţi de tezele diferitelor congrese, n-au mai intrat în graţiile unui popor vesel, cu simţul umorului şi care face mai mereu haz de necaz.
Pentru că simţul umorului sigur nu ni l-am pierdut, dovadă producţia de glumiţe care creşte exponenţial, zilnic, oral sau scris, prin ziare şi reviste, pe internet şi la colţ de stradă. Nici hazul de necaz nu a dispărut, altfel n-am mai merge niciunul la vot, după ce-am văzut cam ce-am ales în anii din urmă. Şi nu ne-am uita ca înecaţii la toate subproducţiile televizate.
Atunci unde e Bulă şi cine este responsabil de absenţa lui din peisajul nostru, mai nou, european. Nu merita şi el să intre în UE? Nu avea istoria lui personală şi meritele recunoscute de disident, care să-l recomande pentru o bătrâneţe onorantă?
Bolnavă de politică, recunosc, am căutat să dau vina pe cel aflat acum sub reflectoarele tuturor jurnaliştilor, evident e vorba despre Traian Băsescu. Cu hăhăitul său binecunoscut şi cu expresiile pe care le-a aruncat jurnaliştilor, cu determinarea cu care alege între intelectuali şi bar, părea însă mai curând un înlocuitor decât un opozant al celebrului personaj popular.
Aşa că l-am trecut la rezerve, mai ales că nu toată istoria postdecembristă îi poartă amprenta. Ar mai fi suficiente personaje care să-i urmeze pe listă. Am coborât apoi în zona guvernamentală şi, brusc, mi-am dat seama că nu ştiu cam ce înălţime ar putea avea Bulă, ca să-mi dau seama cu cine s-ar putea pune. Chestie de categorie, ca în box!
E drept că afacerile cu caltaboşi şi inspectorii sacoşă, valuta din dulapurile frontierei şi miniştrii care nu le prea au cu limba română mi-ar fi fost de folos dar, gândindu-mă la ei, mai curând m-am întristat. Nu te poţi veseli doar când spui Garcea sau, în contrapartidă reală, Vanghelie, Becali, Vadim etc.
Nici în lumea artistică n-am găsit pe cineva care să fie atât de gelos pe Bulă încât să-i dorească dispariţia. Păi, am văzut într-un ziar o ştire cu poză cât pagina, în care eram anunţaţi ce probleme a avut Guţă (nu ştiţi cine e Guţă, vai de mama dumneavoastră!) cu respiraţia. Într-un spaţiu minuscul, o casetuţă, se ziceau câteva rânduri şi despre sănătatea actorului Nicu Constantin. Ca să judecaţi diferenţa…
La aşa o popularitate susţinută mediatic, mai ai nevoie de omor la personaj ca să îl înlocuieşti? În zona literară m-am jenat să scotocesc prea tare că dădeam de un dicţionar de expresii jargon şi chiar nu vreau să-mi însuşesc cuvinte interzise. Până şi Bulă era mai decent ca unele volume apărute în ultimele decenii. Şi sigur mai demn decât unele celebrităţi din suita politicienilor.
Aşa că tot poporul, baza societăţii, mi-a oferit cea mai plauzibilă explicaţie. Mi-am reamintit reclama cu Dorel, prima în topurile de popularitate, apoi am revăzut scenele cu şantierele de construcţii, locurile verzi dintre blocuri, starea toaletelor publice, strigăturile de la balcoane, pădurea după sărbători, malurile Dunării pe timp de vară şi alte asemenea „mărunţişuri” cu care ne clătim zilnic ochii.
Dorel e prezent peste tot, e vioi, ferice şi face prozeliţi. Urcând sau coborând pe noua noastră scară valorică, Dorel e înlocuitorul perfect al personajului dispărut. Ca să-şi câştige locul, cu siguranţă a făcut el ceva de a dispărut Bulă mai misterios decât Elodia. Dar a dispărut?
