Unde or fi cei care, acum câţiva ani, strâmbau din nas când auzeau de strategii de securitate sau politică externă? Ne uităm acum la Ucraina şi parcă ne dispare reflexul de a considera pacea ca pe un dat, un fel de binecuvântare fără frontiere. Începe să revină în memoria colectivă amintirea faptului că, până la părinţii noştri, fiecare generaţie şi-a avut războiul ei… Este, poate, şi aceasta o doză de realitate care să ne vindece de vechiul reflex de a judeca lumea cât ne ţine „râul, ramul”, de a ne vedea „de treburile noastre interne” fără a trage cu ochiul spre Est şi, mai ales, spre Vest.
Acum, când zăngănitul de arme din Ucraina se aude până printre legăturile de pătrunjel din Piaţa Centrală, am început să ne întrebăm dacă nu cumva lumea asta idilică, paşnică, precum o credeam, nu-i la fel de mincinoasă ca toate promisiunile pe care le fac politicienii de pe la noi. Am început să realizăm că e suficient ca „o rotiţă” undeva, în lume, să nu meargă cum trebuie pentru a vedea apoi cartiere de blocuri care seamănă cu ale noastre făcute de bombe una cu pământul.
Evenimentele din Ucraina au demonstrat, dacă mai era nevoie, caracterul volatil al sistemului internaţional. Aparenta stabilitate se bazează, dacă vreţi, pe „containerizarea” relaţiilor dintre state într-un păienjeniş de angajamente - tratate, convenţii, armistiţii. Uneori au funcţionat. Alteori, nu. În istoria recentă, Uniunea Europeană ar putea fi un exemplu al construirii securităţii colective, pornind, pas cu pas, de la principiile unei coeziuni economice şi sociale. Dar avem şi exemplul Organizaţiei de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), la fel de limitată ca şi capacitate de stopare a unor conflicte internaţionale majore precum ONU.
UE şi, prin extensie, NATO, umbrela ei de securitate, sunt bine ancorate între state, dar ar trebui totuşi să fim conştienţi că aura de intangibilitate îşi are limitele ei. De altfel, conflictul din Ucraina surprinde UE încă departe de a avea acea convergenţă politică şi socială care să-i dea spaţiului comunitar o voce unică în relaţiile internaţionale. Toată lumea pare atrasă de drepturi, dar mai puţin de obligaţii. E o fisură aici, iar fragmentarea de voinţă a UE pare a fi, de altfel, şi unul dintre punctele aflate pe agenda preşedintelui Putin.
Rusia, fără îndoială, ar prefera o reîntoarcere a lumii la sistemul internaţional multipolar bazat pe balanţa de putere. Moscova nu-şi doreşte să trateze o chestiune precum cea a Ucrainei cu UE în ansamblul ei, cu o comunitate în care, la o adică, să aibă un cuvânt de spus şi România, Malta sau vreo ţară baltică. Rusia şi-ar dori o (re)negociere a zonelor de influenţă doar cu „cei mari”. Iar dacă ne uităm cine s-a aşezat în jurul mesei la discuţiile de la Minsk, constatăm că a şi reuşit într-o oarecare măsură, chit că, din Belarus, cancelarul german şi preşedintele francez au zburat direct la întâlnirea Consiliului European.
Fie că ne place, fie că nu, lumea de azi nu este atât de paşnică sau simplă pe cât credeam ieri. Nu ne-a interesat soarta Doneţkului până când nu am văzut proiectile căzând în mijlocul unui cartier de blocuri. Acum începem să ne punem întrebări. Şi înţelegem, în sfârşit, cât de repede se pot transforma „treburile interne” ale altor state în propriile noastre nelinişti.
