Aşa spun oamenii, aşa spun şi eu. M-au sunat cititori care erau convinşi că glumim. Că am făcut un banc prost şi ne batem joc de ei.
Adică să nu mai fie Dunărea de nasul nostru? Curge la o aruncătură de băţ şi noi ar trebui să o vedem doar în poze? Nu există legi care să interzică punerea în posesie pe malul unor ape? O să cerem bilet de voie să mergem la Cotul Pisicii? N-avem dreptul să privim graniţa UE decât în fotografiile trimise de peste Prut, că vecinii noştri sunt mai normali la cap decât noi. Şi tot aşa, mai departe.
Oamenii sunt de-a dreptul şocaţi de şanţurile săpate ca să nu mai poată intra cu maşinile, de anunţul cu amenzile uriaşe, de faptul că până şi comuniştii mai păstrau un dram de bun simţ privitor la locurile de agrement lăsate de mama natură la dispoziţia lor. Pescarii vechi ştiu că a mai fost o vreme când nişte prim secretari de judeţ săpaseră malurile ca să fie singuri şi liniştiţi când dau la undiţă, dar nici lor nu le-a trebuit mult ca să înţeleagă ce prostie fac.
Acum prostiile sunt certificate cu acte şi parafate democratic de aleşii noştri. Prin fostele vile de partid se pune de afaceri europene, pe Faleza superioară se construieşte în draci, chiar dacă se ştie că malul e slab şi blocurile n-ar avea ce căuta acolo, bucata de Faleză inferioară rămasă pentru promenadă e mai aglomerată în weekend decât supermarketurile, lacurile din buza oraşului sunt doar de decor şi aşa mai departe.
În oraşul înconjurat de ape nu ai unde să-ţi pui o pătură pe mal, iar pescarii se îngrămădesc unii peste alţii la bac. Plănuim telegondole şi alte bazaconii, plantăm palmieri pe străzi şi viţă de vie pe garaje, dar interzicem gălăţenilor malurile apelor, lăsate de Dumnezeu acestei aşezări vitregite de oameni.
După opinia celor care se ocupă de Galaţi, locuitorii oraşului ar trebui să stea închişi în casă, să ceară voie şi când traversează strada Brăilei şi să mai miroasă teii doar dacă au ierbarul copiilor pe aproape. Din oraşul în care exista strada cu cei mai mulţi tei, malurile cele mai romantice de ape şi bălţile cele mai ispititoare pentru pescari a rămas doar o amintire.
Plimbările trebuie făcute sub supravegherea strictă a poliţiştilor, sunt interzise bicicletele, animalele de companie etc., să mergem numai pe spaţiile betonate ca să nu strivim iarba, printre maşini (automobiliştii sunt la putere), riscând amenzi pentru că legea dă unora dreptul să treacă Dunărea pe numele lor.
Despre câte nu avem pentru noi şi copiii noştri în acest oraş mai bine să nu vorbim. Ne mai rămăsese speranţa că Dunărea, aşa murdară şi neamenajată pentru muritorii de rând cum era ea, e a noastră, a tuturor.
Ei bine, nu. S-a privatizat fraţilor şi ea. Ca şi munţii, pădurile, luncile şi cine mai ştie ce, totul trece mai devreme sau mai târziu pe numele cuiva care se descurcă. Mai avem puţin, foarte puţin, până când şi sufletul din noi va fi vândut pe bani buni, unor colecţionari de sentimente.
Nesimţirea cui crede că ne are în proprietate ar trebui amendată cumva. Şi doar un "huuuuo!" unanim din partea cititorilor noştri nu mai este suficient.
Citeşte aici articolul „Dunărea, interzisă gălăţenilor”, publicat joi, 4 iunie.
