„Şi cu ce-ţi mai sunt eu dator matale?!” – se stropşi un tânăr bine îmbrăcat către un bătrânel matol şi urât mirositor. „Mă, îmi eşti dator: doar eu te-am făcut!” – îl apucă bătrânul de cămaşă.
„Şi?!” „Şi te-am dat la şcoală!” „Învăţământul era obligatoriu şi gratuit”, i-a întors-o feciorul, încercând să scape către microbuzul care sosea în staţie. „Puteam să te dau la orfelinat! Puteam să te las fără mâncare şi apă sau în ger, pe balcon, până crăpai, când erai la mâna mea!” i-o întoarse, sughiţând, tatăl. Tânărul urcă însă repede într-un microbuz.
Am înţeles din câte ascultasem până atunci că nu mai voia să-i dea bani de băutură tatălui care-şi trăise oricum tinereţea bând banii de alocaţie ai fiului, iar acum „îi scotea ochii” că îl lăsase să trăiască…
Exact de această discuţie penibilă, surprinsă săptămâna trecută în staţia de autobuz, mi-am amintit atunci când un consilier local gălăţean a prezentat un raport de activitate pentru presă. Omul făcuse şi el audienţe, ca şi primarul, ba chiar se agitase ca să rezolve nişte probleme cetăţeneşti.
De pildă, a „lansat” şi „discutat” cererea unor locatari de a avea alee asfaltată până la gunoi. De ce trebuia o „intervenţie”? Pentru că nu există la Primărie un specialist în alei până la gunoi? Vor păşi acum locatarii pe… „discuţii” până la tomberon atunci când e zloată?
Altă chestie: şapte gălăţeni i-au solicitat consilierului, la audienţe… să ceară Consiliului Local „respectarea legii 191”, a transportului public. Păi, nu era în atribuţiile Consiliului din care face parte şi consilierul săritor tocmai respectarea legii?
Ca şi bătrânul care trăise din alocaţia fiului şi acum se lăuda că-l lăsase la şcoala primară, şi aleşii noştri se pot mândri că intervin acolo unde ar trebui să fie deja, aşa cum tot spun americanii, „o procedură standard”. Pe care tot ei, aleşii, ar trebui să o legifereze dracului odată!
Lucruri care se întâmplă de zeci de ani nu sunt trecute încă într-un sistem de intervenţie şi surprind de fiecare dată autorităţile de parcă ar fi cazuri unice. Sunt "intervenţii" pe care într-o ţară normală nu este nevoie să le faci!
De pildă, consilierul nostru se mândreşte, şi pe bună dreptate, că „a militat” ca o femeie aruncată în stradă în luna decembrie, după ce şi-a pierdut casa revendicată de foştii proprietari, să capete o locuinţă în primăvară. Cum acest lucru, acordarea locuinţei, s-a făcut, la iniţiativa consilierului, printr-o hotărâre de Consiliu Local, adică legal, este clar că nu vorbim acum de ameninţarea primarului cu pistolul sau de descoperirea unui cartier nou, încă nelocuit.
N-am înţeles de ce primarul, viceprimarii, vreun consilier local, nu s-au gândit de ani de zile să iniţieze o hotărâre care să rezolve toate cazurile care pot apărea: în situaţie de cutremur, inundaţie, expropriere, incendiu, să existe o procedură. De tipul, să zicem: cort, pături şi ceai în prima zi, a doua zi - închiriere de apartament până se construieşte încă un tronson de locuinţe sociale etc. etc.
Nu sunt bani? Dar de ce nu ar exista, până atunci, un sistem deja creat, până când vor fi bani? Oricum, ca principiu, Primăria are locuinţe de intervenţie. Iar în cazul tasării unui bloc întreg, cu mai multe solicitări, deci, a închiriat apartamente. Adică se poate.
Nu mă interesează că acum e criză, că nu sunt bani – urgenţa înseamnă oameni, nu asfalt! E ca şi „învăţământul obligatoriu şi gratuit” de care pomenea tânărul de la începutul acestei poveşti.
De ce să se iniţieze numai hotărâre cu hotărâre, când poţi să ai procedura? Simplu: ca să poţi „să scoţi ochii”, fiecăruia în parte, că i-ai dat ceea ce, de fapt, îi datorai ca şi contribuabil! Căci, oricât i-ar păsa cuiva de noi, ştiţi care-i boala cea mai uşoară? Boala altuia!
