Lista mojiciilor rămâne deschisă. Domenii gârlă. Important este să vă ţină nervii. Dacă intri prea adânc în experienţa personală, te poţi, Doamne fereşte, îmbolnăvi. Ştiţi, chestia cu stresul…
Pe când alţii trec senini prin viaţă. De exemplu, fetiţele de după tejghea. Cum care fetiţe? Vânzătoarele mereu ocupate cu propria lor persoană şi pe care noi, cumpărătorii, le deranjăm din când în când. Credeţi că nenorocita asta de criză le-a afectat cu ceva? Deloc. Sunt la fel de impasibile cu privire la rest.
Oare de ce vânzătoarele nu au niciodată bani mărunţi, v-aţi pus această problemă existenţială? Cum rezistă ele la asaltul hârtiilor de zece lei, de cele de o sută nu mai vorbesc, pe care le privesc nehotărâte şi cu care stau în mână de parcă ar urma să explodeze? Asta, când sunt calme. Dacă n-au dormit bine cu o noapte înainte, se răstesc la tine de parcă ai fi vinovat că nu ai buzunarul plin cu mărunţiş.
Vânzătoarea de chioşc, căci despre ea era vorba, este însă la baza socială a categoriei oamenilor de după tejghea. Intraţi într-un magazin şi veţi face cunoştinţă cu armata organizată a vânzătorilor care şi-au făcut un scop din a alunga clienţii. Ai câteva kilograme în plus, te pun să slăbeşti, cauţi alb, îţi spun că la vârsta ta trebuie să porţi negru, întrebi de reduceri, te poftesc afară că eşti calic, vrei să probezi, e cabina ocupată sau pur şi simplu ai pretenţii absurde, vrei să te uiţi la un produs, deranjezi raftul etc.
Dar cea mai grea umilinţă la care eşti supus, de faţă cu toată lumea din magazin, este să probezi ceva, o haină sau un pantof, şi să nu-ţi vină. Nu-ţi vine, nu cumperi. Nu cumperi, te-ai ars! De la morala cu deranjul şi până la admonestări pentru timpul pierdut şi atenţia care ţi-a fost acordată degeaba, duduia din spatele tejghelei nu iartă nimic. Tare, apăsat şi cu năduful aferent.
În fine, prin multe locuri, când ceri ceva, ţi se bagă pe gât altceva, când nu eşti hotărât, eşti duşmanul poporului, când umbli la raft, eşti hoţ cu patalama. După o vizită în magazine, mai ales în cele de fiţe (vroiam să spun de firmă!) ai coşmaruri noaptea şi visezi şiruri lungi de vânzători care te urmăresc cu umeraşele în mână să-ţi tragă câteva binecuvântate lovituri pe spate. Te mustră conştiinţa că n-ai cumpărat, te mustră şi dacă, de ruşine, iei ce ţi se dă, fără să ai nevoie.
Relaţia „comercială” cu lumea din jurul nostru este un permanent izvor de stres. Când te duci la o benzinărie şi întrebi de toaletă – care, evident, e numai pentru cumpărători – eşti din nou în conflict cu tine. Ai deranjat oamenii de la cafea.
Sau la un supermarket, dacă vrei ceva de pe raftul de sus, te zgâieşti zeci de minute până să vină cineva, normal fără scară, alte zeci până îi trece supărarea că l-ai chemat şi la urmă nici nu au decât cutia goală. Iar excepţiile, câte mai sunt, nu fac decât să întărească regula…
Oare vânzătorii nu cumpără niciodată nimic? Ca să intre şi ei în pielea noastră şi să-şi amintească de cuvinte precum „vă rog”, „mulţumesc”, „nici o problemă”, „o zi bună vă doresc” etc. Mojicia cu care stăpânul tejghelei îi manipulează, atunci când are chef - când nu, nici nu-i vede – pe clienţii din ce în ce mai puţini, fac din comerţul nostru de perpetuă tranziţie o afacere proastă.
Magazine doldora de chestii diferite, puse de-a valma şi intangibile, preţuri jignitor de mari şi calitate proastă, reduceri ioc şi amabilitate cu vagi urme. Să fie adevărată vorba cu „ce purtăm, aia suntem”? Sau, cum ne purtăm…
