Numit cu familiaritate “Gigi”, ori “nea Gigi”, unii zic că e “Gheorghe” toată ziua în buletin, dar îi place să i se spună “George”, pentru că în visele lui de viitor voievod al ţării nu-i place cum ar suna “preşedintele Gheorghe Becali”. Vorba bancului: “Aşa tânăr şi Gheorghe?”.
Răsărit de nicăieri, necunoscut publicului larg pînă să pună mâna pe echipa Steaua, amestec de bufon şi grandoman, binefăcător al sinistraţilor, generos donator către biserici, mesianic şi gargaragiu fără limite într-o exprimare adeseori agramată, gata să facă orice măgărie ca să ia echipa lui tot ce se poate într-un campionat jenant, Gigi e greu de aşezat undeva.
Zici că-i prea zurliu ca să ne reprezinte în Europa, te atacă beneficiarii caselor ridicate la Vadu Roşca şi cerşetorii care-şi fac veacul prin faţa vilei din Pipera.
Conteşti comportamentul grobian, înjurăturile ca la uşa cortului adresate adversarilor, metodele neortodoxe prin care-şi urmăreşte interesele, eşti redus la tăcere, indirect, de vreun ierarh care i-a dat o înaltă cruce de merit.
Îi pui la îndoială cultura generală, te iau la refec cei ce sunt convinşi că nici capra vecinului nu e mai brează. “Măcar el a făcut ceva!”, îţi dau replica tot felul de mangafale şi nu le poţi contrazice întrutotul.
În criza de modele autentice din România de astăzi, în condiţiile lipsei de eficienţă a statului “de drept”, de ce n-ar fi haiducia becaliotă de preferat pentru sufletele slabe dornice de autoritate, pâine şi circ? Ce se poate contrapune voluntarismului lui “Gheorghe” sau “Gigi”, lui “George” sau “nea Gigi”? Care-s personalităţile implicate politic sau altfel în gestionarea treburilor publice mai preocupate de binele comun, mai îndreptăţite să meargă la Bruxelles?
Toată România, cu excepţia celei înregimentate deja, ridică din umeri şi stă acasă, nu merge la vot. Pe de altă parte, lamentările pe marginea prezenţei slabe la europarlamentare vin dinspre cei ce, în viziunea “Free Gigi!”, n-au făcut mare brânză la viaţa lor, au ştiut doar pe ce potecă s-apuce şi s-au plasat pe locuri eligibile fără merite speciale.
Percepţia populară aşa funcţionează, o ştim de la Gustave Le Bon, ia o direcţie anume potrivit cu ceea ce simte “sufletul colectiv” şi când cade în patima adulaţiei se caracterizează prin „slabă aptitudine pentru raţionament, lipsa spiritului critic, iritabilitate, credulitate şi simplism”.
Ce altceva decât lipsă de spirit critic a fost la sediul PD-L din Modrogan când se aplauda revenirea „acasă” a fiicei preşedintelui? Cu ce e mai bun acest tip de atitudine faţă de cei ce-l idolatrizează sau îl premiază pe „nea Gigi”? Nu e inutil şi neproductiv să-i combaţi pe patronul Stelei şi pe şeful PRM şi să lăcrimezi, ditamai premierul, că s-a-ntors EBA la matcă?
Aceste întrebări ce ne frământă după 20 de ani de democraţie arată că am rămas încă în falsa dilemă etică a lui Rică Venturiano, deşi a trecut peste un secol de la premiera „Nopţii furtunoase”: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!“.
