Şapte ani la şcoala nesimţirii

Evaluaţi acest articol
(17 voturi)

Nesimţirea nu are nevoie de şcoală, zicea bunica mea, demult, în alte vremuri, din acelea în care de mic învăţai să dai bună ziua, să nu trânteşti uşile, să respecţi somnul altcuiva, să aştepţi să-ţi vină rândul la vorbă. Chestiuni din astea demodate, care acum sunt, din păcate, doar subiecte de glumă.

Nu prea înţelegeam eu, copil fiind, cum vine treaba cu nesimţirea şi cu şcoala, dar acum, din nefericire, o ştiu mult prea bine. Nu e nevoie de învăţătură ca să devii nesimţit, e suficient să ai nişte modele proaste acasă. Părinţii, adică. Ce vezi acasă, aia faci şi nu e deloc o exagerare. Dacă tata ţipă la mama şi o bate, şanse sunt să facă şi fiul acelaşi lucru sau ca fiica să ajungă la rândul ei subiectul aceluiaşi tip de abuz. Niciunuia dintre copii nu-i va trece prin cap că nu e bine ce i se întâmplă, până la urmă asta au văzut acasă, nu? O chestiune pe care nu toţi părinţii, nici chiar cei bine intenţionaţi, o înţeleg este faptul că nu atât ceea ce-i spui pruncului contează, cât ceea ce te vede/aude făcând sau zicând. Degeaba îi spui că nu e frumos să vorbească, la masă, cu gura plină, dacă tu vei face asta, degeaba îi spui că nu e politicos să folosească telefonul mobil, dacă, în plină cină cu familia, tu răspunzi la apeluri şi rezolvi probleme, altfel importante, de serviciu.

Copilul mic nu va putea să înţeleagă cât de important este apelul cu pricina, dar va înţelege extrem de bine că e mai important decât timpul petrecut cu el şi cu partenerul de viaţă. Or asta e o lecţie extrem de periculoasă. În weekend, ieşită la plimbare să mai scap de căldura din casă, am asistat, vizavi de Spitalul de Urgenţă, la o scenă care-mi confirmă exact cât de periculos este exemplul personal nepotrivit în contextul creşterii unui copil. O familie frumoasă, părinţii şi două fetiţe, dintre care una de câteva luni, în landou, cealaltă de abia un an, descoperind că e minunat să mergi pe jos. Mama se ocupa de cea mică, tatăl de cea mare, străduindu-se, în ciuda diferenţei uriaşe de înălţime, să o ducă de mânuţă. Până aici, nimic ieşit din comun, îţi era chiar mai mare dragul să-i priveşti.

Tatăl îi spunea micuţei să vină să-i arate florile, adică petuniile din ghivecele mari puse în lungul trotuarului, să mai salveze lipsa totală a copacilor şi a umbrei din zona respectivă. Fetiţa, evident, era încântată de culorile florilor, de parfum. Până când mama i-a spus soţului să-i dea copilului de un an nişte flori. Şi s-a declanşat o frenezie a ruptului de petunii, fiindcă da, fetiţa voia câte una din toate culorile, se bucura de fiecare floare exact zece secunde, după care o arunca şi voia alta.

Poate i-ar fi trecut prin cap să rupă şi singură florile, nu zic nu, dar alta era situaţia dacă părinţii, care sunt convinsă că o adoră, i-ar fi spus: ”Nu, puiule, nu rupem florile, sunt vii şi ele, le doare dacă le rupem!” sau orice altă chestie drăguţă pe care părinţii o spun copiilor ca să le explice, la un an, doi, de ce nu e bine să distrugem natura. Să ne mai mirăm că arată Galaţiul aşa cum arată? Păi cum să ne mirăm, dacă stau copiii acasă doar cinci ani, nu şapte ani, iar în aceia învaţă cum să fie nesimţiţi?

Citit 2098 ori Ultima modificare Duminică, 14 Iunie 2015 15:48

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.