La salată de roşii cu brânză de Covurlui te gândeai, mergând alert pe trotuar, spre Piaţa Centrală. Din câţiva paşi în plus, ai fi ajuns în faţa Farmaciei Ţinc şi poate că ai fi scăpat cu bine. Poate că ai fi fost acum acasă, mâncându-ţi salata de vară şi nu la spital. Dar, în sălbăticia străzii gălăţene, n-au cum să-ţi iasă toate chiar aşa cum îţi propui. Prea puţine depind direct de tine.
Numai ce te trăseseşi un pas de pe trotuar, în umbra unei case dărăpănate, ca să te fereşti din faţa unui grup de tuciurii care veneau în fugă spre tine. Erau vreo trei, la bustul gol. Ieşiseră de după colţ, în viteză, hăhăind. Ai înţepenit. Ziua în amiaza mare, se luaseră la omor – în joacă se pare! - cu pietre cărate din şantierul de pe strada Traian. Un singur pas ai apucat să faci din calea lor, de pe trotuar, pe iarba sufocată de gunoaie de lângă dărăpănătură şi l-ai auzit. Inconfundabil. Profund. Paralizant. Un mârâit prelung de câine: Mrrrrrrrr! Paralizat de frică, cu răsuflarea tăiată, te-ai smucit într-un fel de stângă împrejur şi l-ai văzut: un câine slab, maroniu, tărcat, care-şi rânjea colţii la tine. Pe lângă el, încă vreo doi câini mai bondoci. Ai îngăimat tu ceva acolo. Dar ce să faci cu de-alde „Cuţu, cuţu, stai cuminte!”, „Jos, băiatu!” şi altele dintr-astea. Te speriaseşi de ţi se udase cămaşa-n în spate, iar maidanezii care amuşinau în vânt, spre tine, ţi-au simţit frica. Cel maroniu s-a năpustit la tine şi te-a capsat de mâna pe care i-ai întins-o, ca să te aperi. I-ai simţit dinţii cum sfâşie antebraţul! Alt câine, negru, mai bondoc, a sărit la picior şi a apucat de blug şi de adidas. A prins şi piciorul, dar numai cât să zgârie, tot mârâind şi zbătându-se. Al treilea câine, tot negricios, cu smocuri lânoase atârnându-i de pe spate, lătra şi se repezea la picioare.
Acum, pe seară, după vreo patru ore de la nebunia prin care ai trecut azi, stai pe o bancă din curtea interioară a spitalului şi te uiţi cum creşte încet conturul petei de sânge prin rândurile de bandaj alb în care ţi-e înfăşurat antebraţul muşcat. Rana se dezmorţeşte şi au început nişte junghiuri. Te ustură şi zgârieturile de la picior, iar capul îţi vâjâie încă. Eşti uluit. Îţi aminteşi ca prin vis cum s-au întors tuciuriii gălăgioşi şi au luat câinii la înjurături şi la pietre. I-au fugărit de lângă tine şi abia apoi s-a întors unul la tine să te întrebe de sănătate. „Ai păţit ceva, frăţie? Ia dă să văd… Ău! Păi du-te, măh, la spital, nu sta aşa!”.
Cică ar fi vreo 20.000 de maidanezi pe străzi, numai la noi în oraş. Plus alţii în padocuri, pentru care nu există viitor. Şi n-ai voie să-i omori. Şi n-ai voie să-i baţi. Şi n-ai voie nici măcar să-i vorbeşti de rău, ca să nu-i superi pe iubitorii de animale de prin oraş. Cum, tu, om civilizat, să-ţi pui mintea cu „sufleţelele” astea? Mai mare ruşinea!
Te ridici şi mergi încet spre ieşirea din curte. Încet, şontâcâind, din cauză că piciorul zgâriat îţi zvâcneşte. De acum înainte, cum o să auzi un mârâit, o să fugi mâncând pământul. Sau o să vezi tu cum faci. Poate îţi iei un spray paralizant. Sau poate îţi descarci o aplicaţie din aia pe telefon care cică ţiuie de-i sperie pe câini de la o poştă. Oricum ar fi, data viitoare, nu te mai prinde nepregătit. Ei, drăcie! Tocmai mârâie ceva la tine de după boscheţii din stânga….
