Îmi amintesc prima întâlnire cu tramvaiele din Viena. Era 2008, primăvara, şi, la o intersecţie, pe când traversam Mariahilferstrasse, cât pe ce să mă calce un tramvai. Nu-l auzisem venind şi m-a claxonat, discret, vatmanul atrăgându-mi atenţia asupra semaforului care se făcuse roşu cât căscam eu gura primprejur. Nu m-a înjurat, nu a ieşit din cabină să mă ia la bătaie, doar mi-a făcut semn către semafor. M-am întrebat atunci, ruşinată, dar şi mirată, cum de nu-l auzisem venind. Asta fiindcă la noi, când vine tramvaiul, chiar şi cu căşti la urechi e imposibil să nu-l auzi, aşa zgomot face. Şi am aflat că tramvaiele vieneze erau supranumite fantome, fiindcă erau foarte silenţioase. Şi erau silenţioase fiindcă fusese obligată compania de transport local să găsească soluţii, una dintre ele fiind şi prelungirea caroseriei până aproape de calea de rulare, pentru a servi drept absorbant fonic. Practic, nu le vedeai roţile şi treaba funcţiona, tramvaiele reuşind să se strecoare aproape neauzite pe străduţe, unele destul de înguste, din centrul Vienei.
La Galaţi, în anul de graţie 2015, tramvaiele noastre au ajuns şi ele fantome, dar nu pentru că s-ar fi investit cumva în salvgardarea auzului nostru, ci pentru că, pur şi simplu, nu prea le mai avem. Am renunţat la tramvaie pe Mihai Bravu, deh, stricau casele oamenilor. Dar nu am auzit să fi susţinut cineva vreo soluţie de reducere a vibraţiilor produse. Şi, cu siguranţă, există. Cum ar fi, de exemplu, garniturile de cauciuc la încheieturile şinelor, în intersecţii şi nu numai, reabilitarea traverselor sau asfaltarea printre şine şi, desigur, cumpărarea de tramvaie noi.
Aflu în schimb că, la capitolul modernizare şi planuri de viitor stăm bine: în 2030 ar trebui să avem tramvai până la Brăila, pe dig. Vreo 10 km adică. Ideea nu e deloc nouă, voia s-o facă şi Ceauşescu şi nu a mai reuşit. dar pot să trag nădejde că, dacă mai trăiesc vreo 15 ani, voi putea să mă duc de la Galaţi la Lacu Sărat numai cu tramvaiul, să-mi îngrijesc reumatismele. Asta, desigur, dacă şi vecinii brăileni vor avea înţelepciunea să ţină viabilă calea de rulare dintre oraş şi staţiune, că nu s-a investit în 25 de ani nimic în ea, ai senzaţia că eşti cu barca pe valuri, nu cu tramvaiul pe şine. Dar, ce-i al lor, e al lor, măcar vecinii noştri au reuşit să nu scoată tramvaiele de prin oraş. Şi, evident, străzile lor sunt ceva mai puţin aglomerate şi mult mai puţin poluate. Noi, în schimb, ne luptăm într-un trafic din ce în ce mai gâtuit, cu autobuze care au văzut şi zile mai bune, cu microbuze care sunt mai noi, dar am auzit că alimentează şi din surse mai puţin oneroase, drept pentru care emit nişte gaze de eşapament de mai mare dragul. Avem din ce în ce mai puţine troleibuze, se vede cu ochiul liber, odată ce sunt autobuze care circulă pe aceleaşi trasee cu ele, avem aşa de puţine tramvaie încât copiii de vârstă mică şi cu maşină la scară au ajuns să-şi dorească o plimbare cu tramvaiul cum îşi doresc una cu trenul, avem edili care nu merg cu mijloacele de transport în comun, ce să mai spunem de biciclete sau trotinete, cum vedem prin alte ţări. Ideea e, domnilor, că, la un moment dat, tot trebuie să deschideţi uşa sau portiera limuzinei. Şi-o să simţiţi atunci de ce mai bine transport electric. Poluarea, din păcate, e a naibii de aievea!
