A devenit un obicei în ultimul deceniu ca, la împlinirea a 18 ani de viaţă, majoritatea tinerilor să aspire cel puţin la a-şi adăuga, lângă buletin, permisul de conducere. Că au sau nu în garajul părintesc maşină, că au sau nu aptitudini, că deţin sau nu perspectiva unui job pentru care carnetul de şofer este necesar, mii de proaspeţi adulţi se înghesuie să capete actul.
La fel de împământenită este însă şi tradiţia „picatului”, pentru că, nu-i aşa, repetiţia poate fi mama învăţăturii dacă natura nu te-a înzestrat cu abilităţi şofereşti, dacă ai avut ghinion sau poate ai fost dintre cei care s-au bazat prea mult doar pe ceea ce au învăţat. Păţiţii ştiu bine ce spun şi nu voi intra în subiect pentru că ideea e alta.
În tabăra opusă celor care pleacă cu buza umflată de la încă o „sală” sau, mult mai des, de la traseu, sunt fericiţii care o zbughesc, după una - două încercări, cu bucăţica de plastic în buzunar care le va da dreptul, legal, să fie şoferi. Nu zic, or fi şi conştiincioşi pentru care „carnetul” este echivalent cu cunoştinţe, conştiinţă, prudenţă, responsabilitate în trafic etc. Pentru ei, tot respectul.
Ce să zicem însă de categoria, tot mai numeroasă, de tineri (să nu le spunem puşti), care abia se văd de la volanul vreunei limuzine care costă cât un apartament şi care, odată cu permisul, îşi iau toată strada? Nu putem să îi suspectăm din prima de necunoaşterea legii sau de lipsa de îndemânare, dar de lipsă de bun-simţ, categoric. Din păcate, asta nu se testează la examen, dar este decisiv pentru siguranţa celorlalţi. A mea, a ta, a lui, a ei. Indiferent dacă e şofer sau simplu pieton. Poate suferi oglinda de la maşină sau un om, cu sănătatea sau chiar viaţa lui.
Nu mai spun că suferă ochiul, când, de exemplu, pe şoselele noastre mici, supraaglomerate, fără parcări, trece vreun OZN condus şmechereşte de şoferii „de lux”. Că doar şi ei sunt participanţi la trafic. Şi au dreptul să şi parcheze, iar mulţi o fac pe banda 1 sau 2 sau chiar în mijlocul vreunei străduţe cu sens unic. Văd asta des, bunăoară, pe Bălcescu, lângă Albatros. Sau pot staţiona pe liniile de tramvai ori foarte aproape de ele. Cine mai circulă cu tramvaiul şi de ce este nevoie ca aceste mijloace de transport să mai umple străzile, când noi, şoferii de bolizi, avem nevoie de spaţiu de manevră? Nu contează că strada se „umple” de maşini care, de nevoie, stau la coadă până „şoferul” îşi cumpără covrigi, sporovăieşte cu niscaiva „amici” sau cu vreo vânzătoare de la consignaţie. Basarabiei e un exemplu.
De neacordare de prioritate sau depăşiri nebuneşti nu mai aduc vorba, că e inutil, o ştiu mai bine şoferii păţiţi şi pietonii care au scăpat (sau nu) teferi, după ce drumurile li s-au intersectat cu cele ale vreunui „competent”, cu carnetul la el şi plin de „prestanţă”. Că prea rar, ca să nu spun deloc, am văzut vreunul taxat la viteză sau cu caracatiţa pe roată.
Exemplele negative în trafic sunt molipsitoare şi extrem de contagioase, mai cu seamă printre membrii aceleiaşi categorii. Dacă unul sau doi pot, atunci e permis pentru toţi. Din păcate, am avut ocazia, zilele trecute, să asist la o mostră de exemplu negativ. Cu epoleţi şi Logan nou, din acela fără girofar. În plin centru, pe zebră şi cu verde pentru pietoni, vajnicul slujbaş al statului a intrat fără stres, gata-gata să perieze vreo doi oameni care puseseră piciorul pe trecere. După el, înfipţi şi plin de zel, încă trei şoferi. Că deh, dacă ei pot, nouă ce ni se poate întâmpla?
