Când vedem în jur cât de puţină importanţă se dă istoriei acestui neam, în alte zile decât cele în care aniversăm mai mult sau mai puţin la limita convenţionalului „Ziua Naţională”, parcă nici nu ne mai miră că în fruntea ţării sau a comunităţilor locale ajung adesea să se cocoţe tot felul de „aleşi” emanaţi la şcoala politică fără frecvenţă. Din cei care, anul trecut, pe 1 Decembrie se înfoiau pe la defilări în tribunele oficiale şi se dădeau drept vajnici apărători ai valorilor naţiunii, jumătate îi caută DNA-ul pe acasă, iar din restul mai sunt încă o grămadă de pungaşi care stau şi ei cu „broscoiul” în gât de teamă că matrapazlâcurile le vor fi date pe faţă…
Dar, cine ştie, poate că memoria scurtă a unora a fost cheia supravieţuirii acestui neam. Altfel, cum ar fi putut îndura toate nenorocirile care s-au abătut asupra lui? Cheia asta, a uitării, merge atât de departe, încât sunt unii plecaţi pe aiurea care se şi codesc să mai spună că sunt români, de teamă să nu fie băgaţi în aceeaşi oală cu găinarii care fură prin metrourile pariziene sau se aciuează prin parcurile londoneze… Că sunt români şi în marile universităţi ale lumii, în companii de prestigiu sau pe scene de prestigiu, se uită adesea. În fapt, nici nu trebuie să te duci prea departe de casă ca să auzi pe câte unul care nu se sfieşte să spună că „noi, românii” suntem mai puţin demni, prin virtuţi, de a ridica capul în lume, în faţa altor popoare. Şi poate că blestemul nostru acesta a fost, ca uitând toate nenorocirile şi ce a fost rău în istorie să uităm şi ce a fost bun în fibra noastră interioară şi care, cultivat, ar fi ajutat şi mai mult devenirii noastre. Ultimul sfert de secol, dacă este să-l privim ca etapă istorică, a dovedit, de altfel, că putem repeta, mereu şi mereu, greşeala de a uita de adevăratul sens al libertăţii, al curajului, al solidarităţii, lăsând ţara pe mâna unor politruci fără scrupule, formă fără alt conţinut decât o lăcomie de-a dreptul patologică.
Pe de altă parte, dacă alunecăm atât de uşor în păcatul acesta al uitării, cum de am reuşit, totuşi, ca neam, să trăim clipe de înălţare şi împlinire precum cele ale Marii Uniri? Răspunsul că ar trebui să îl căutăm la cei puţini, păstrători ai idealurilor şi valorilor naţionale. La cei care, precum Iuliu Hossu, Miron Cristea, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi, desigur, Regele Ferdinand I cu a sa Regină Maria au crezut în destinul acestui popor şi au ştiut să-l însufleţească, să reaprindă în el mândria de a fi român şi de a-i reaminti de datoria în faţa înaintaşilor, dar şi a generaţiilor care vor veni. S-au găsit mereu în istorie acei „zece oameni drepţi” pentru ca neamul acesta să nu piară aşa cum a pierit cetatea lui Lot.
Iar dacă vorbim de 1918 şi evenimentele premergătoare Marii Uniri, puţini sunt cei care mai ştiu astăzi de cei 500 de soldaţi gălăţeni care, pentru a-şi salva oraşul de la pieire, au ieşit să lupte la baionetă cu o întreagă armată rusească bolşevizată. Uitarea acestor acte de eroism care au schimbat cursul istoriei lasă loc unor imbecili de a vorbi despre Galaţi ca despre „oraşul roşu”. Dar, mai mult decât atât, ne face şi pe noi să ne simţim ruşinaţi, fără a fi măcar conştienţi că suntem puşi în faţa unei mari nedreptăţi.
Iubiţi-vă, aşadar, istoria, nu doar de „Ziua Naţională”. Fiecare zi ar trebui să fie „Naţională” în aspiraţii, pentru că un popor trăieşte în fiecare zi. Să nu uităm asta şi poate aşa vom şti mai bine ce să cerem şi de la noi, şi de la cei puşi în fruntea destinelor noastre.
