Că nu-i înţelegem, ca să contra-acţionăm eficient, pe extremiştii care vin acum din cultura medievală crudă peste Occident, e de înţeles, dar nu ne desluşim nici cu creştinii înconjurători (pravoslavnici ori catolici, nu contează). Suntem acum prieteni cu foşti duşmani istorici şi duşmani cu foşti prieteni, dar la ordin, fără să ne mai cercetăm istoriile, care au avut şi puncte de comuniune paşnică sau chiar ceva foloase, fie că vorbim de capitulaţiile otomane, fie de Regulamentul organic ţarist. Copiii francezi învaţă Istoria scrisă de francezi în paralel cu cea scrisă de germani şi viceversa pentru picii nemţi, după ce strămoşii lor s-au bătut secole şi s-au hărtănit în două războaie mondiale. Suntem parteneri în NATO cu turcii, am făcut comerţ cu ei veacuri, ne-am războit relativ puţin (ne-am bătut noi şi cu muntenii), dar învăţăm la Istorie că erau bau-bau. Nici cu maghiarii nu ne studiem la şcoală istoriile contondente, un motiv să moştenim doar duşmăniile bunicuţilor deja duşi. Cât fuse UDMR la guvernare, batista pe ţambal a fost plăpumioară, însă, cum partidul a părăsit puntea de comandă şi nu are ce să promită electoratului său, stă între ciocanul extremist şi nicovala electorală. Era poate momentul liberei iniţiative? Chiar de Ziua Naţională a României, avem nu obişnuitele ofense, ci un atentat. Un şef de Târgu Mureş al unei grupări naţionaliste „de tineret” ce susţine lipirea Ţinutului Secuiesc la Ungaria a fost arestat sub acuzaţia că pregătise o bombă pentru parada de 1 Decembrie. Era „monitorizat” din octombrie, dar se aştepta un flagrant? Unii ziarişti sceptici spun că ar fi de fapt un joc de artificii menit să dea strălucire Serviciilor. Că „explozibilii” erau lumânări de tort, pocnitori şi artificii de Anul Nou. Fiind însă peste 400 de astfel de pocnitori, să nu uităm că nici la 11 Septembrie teroriştii nu au acţionat aşa cum ne aşteptam. Acum, bomba urma cică să fie detonată chiar de şeful organizaţiei, patron al unei firme (ca să vezi) de securitate. De ce nu de vreun trepăduş? Sau nici n-a fost bombă, că mai umbla unul anii trecuţi cu o butelie nedetonată? Ce e important însă: motivaţia - bomba poate fi plauzibilă, căci da, unii, ne urâm! Măcar din când în când...
Şi chiar fără o bombă, dacă arunci în mulţime pocnitori s-ar putea să se calce în picioare cei veniţi cu mândrie la evenimentul care îi comemorează şi pe cei care nu au fugit din calea duşmanului de acum o sută de ani; duşman care acum ne e prieten la toartă în UE. Ca la „Colectiv” - şi nu ucişi pentru că au sărit în faţa prietenilor, spre a-i proteja de gloanţe, aşa cum s-a întâmplat la atentatul parizian.
Şi pe maghiarii şi pe românii interesaţi de trecut la modul posesiv îi dor amintiri moştenite, care nu sunt tratate franc şi fără patimă în manuale: 1848, interzicerea drepturilor, a limbii şi credinţei noastre sub austro-ungari, crimele făcute de hortişti, dar şi dezmembrarea industriei ungureşti după Primul Război Mondial, participarea românilor, dictată de sovietici, la înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956. Dar avem şi repere care, vrem, nu vrem, sunt lăudabile, de pildă, că Matei Corvin românul a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, că tatăl său, Iancu de Hunedoara, învingătorul Imperiului Otoman, fusese înainte regent, că românii au înăbuşit pesta bolşevică a lui Bela Kun.
