Ultimele zile mi-au ridicat la fileu, din nou, nişte idei pe care nu aş fi vrut să le aştern prea curând pe hârtie. Credeam că prea multa bătaie de monedă pe civilizaţie, bun-simţ, spirit civic, educaţie şi responsabilitate nu ar trebui să se regăsească la ordinea zilei printre rândurile date publicităţii. Acum nu mai sunt atât de convinsă.
Ultimele zile, aşa cum ziceam, ne-au a dus în atenţie o serie de întâmplări care arată cât de puţin ne pasă. Pe principiul „dacă mie nu mi se întâmplă, fie cum o fi”, societatea în care trăim involuează agresiv către una arhaică, primitivă, sălbatică şi total nesigură.
Ajungi să te temi să mergi pe stradă de frica faptului că s-ar putea să îţi fie rău, să cazi din picioare şi să zaci pe un trotuar mult şi bine, pentru că semenii tăi trec pe lângă tine şi cred că eşti beat, drogat sau poate mort şi nu mai suferi, aşa că nu ai nevoie de ajutor. Ajungi să nu te mai temi atât de hoţul care ar putea să îţi dea în cap în bezna vreunui tronson, cât de faptul că cei ce îl vor auzi vor prefera să întoarcă privirea în sensul opus sau să dea sonorul mai tare la televizor. Ioc ajutor, ioc solidaritate, ioc compasiune. Ajungi să vrei să te aperi cu legile garantate în statul de drept pe care îl vrei democratic, cu justiţie echilibrată şi constaţi că cel care ţi-a ştirbit libertatea, sănătatea sau proprietatea este blând mângâiat pe creştet până comite o poznă şi mai gravă. Mortală.
Fiecare dintre enunţurile pe care le-am enumerat este o rezultantă a întâmplărilor pe care le-am trăit în ultimele zile şi care au avut ca izvor nepăsarea, indolenţa, ignoranţa. Ignoranţa oamenilor simpli sau ignoranţa oamenilor cu carte.
Zilele trecute, doi criminali au înfundat puşcăria după ce îşi demonstraseră anterior „abilităţile”. Furcile justiţiei au avut pentru ei dinţii prea rari şi i-au lăsat liberi. Liberi să ucidă, aşa cum au şi făcut. Diferenţa între norocoşii care le-au scăpat cu viaţă din mâinile asasine şi ghinionul celor care şi-au dat obştescul sfârşit a fost făcută de pixul unor judecători. Victimele, nici cele vii, nici cele moarte, nu le erau magistraţilor rude, soţi, cumetri sau prieteni. Erau nişte neica nimeni. Aşa că nu contează, mai ales atâta vreme cât individul cu pornirile ucigaşe din boxă nu are trăsăturile criminalului creionat de Lombroso?
Trecem de la crime la tâlhării şi aflăm că printre noi mai există şi oameni. Puţini, ce-i drept, dar în adevăratul sens al cuvântului. Isprava celor doi gălăţeni care au făcut şi ei ce au putut ca să prindă un hoţ de telefoane a adunat şi laude, şi critici. Laude, poate de la cei care le-au admirat gestul frumos de a prinde tâlharul. Critici, de la cei asemenea celor mulţi, care i-au privit în direct cum se munceau cu hoţul şi care nu au avut curajul să dea un telefon. Şi doar era gratuit.
E trist că trebuie să ridicăm la rang de excepţional, adică de ştire, ceva ce ar trebui să fie absolut normal. Să ne bazăm unii pe alţii. Să avem încredere că gălăţenii care trăiesc şi ei poate în apartamente neîncălzite şi circulă prin aceleaşi gropi, ori care se luptă zi de zi ca să supravieţuiască, ne-ar întinde o mână de ajutor când necazul ne încearcă pe nepusă masă. Fără legi de protecţie a martorilor sau recompense. Măcar să ne gândim că, într-o zi, am putea fi noi cei căzuţi, iar alţii ar putea trece indiferenţi pe lângă noi. Putem oare?
