Despre părinţi şi copii, despre legătura specială care-i uneşte, acel conglomerat de emoţii aproape imposibil de explicat, scriem des. Ne referim la grijile părinţilor cu copii bolnavi, cerem ajutorul semenilor în numele lor, suntem lângă familiile candidaţilor la examene, le vedem frământarea.
De cele mai multe ori, durerile, neputinţele, frustrările că nu pot oferi mai mult le aparţin părinţilor. Copiilor, ajunşi adulţi, mai rar.
Am cunoscut, de-a lungul vieţii, şi copii, deveniţi la rândul lor părinţi, care şi-au făcut în mod exemplar datoria faţă de cei ce le dăduseră viaţă. Şi, de fapt, nici nu era datorie, grija lor faţă de părinţi era doar o dovadă de dragoste.
Am învăţat asta de la diriginta mea din liceu, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, pentru care mama şi tata au fost precum icoanele din călindarul bisericesc: la ei căuta alinare şi sfat, pe ei îi îngrijea, îi sprijinea, lor le uşura cum putea bătrâneţile. Aş vrea – deşi nu mereu reuşesc, să-mi fie iertat – să mă port şi eu aşa cu părinţii mei.
De partea cealaltă, sunt fiarele, fiinţele lipsite de cel mai elementar bun simţ, de orice conştiinţă a datoriei faţă de cei care, de bine, de rău, le-au dat darul vieţii, i-au crescut, au încercat să facă oameni din ei. O ştire din ziarul de azi m-a cutremurat.
Un bărbat de 83 de ani a fost bătut crunt – a nu ştiu câta oară! – şi băgat în spital de propriul său fiu. Disponibilizat din combinatul siderurgic, băutor de cursă lungă, scandalagiu notoriu, omul – să-i zicem totuşi aşa – are toate caracteristicile unui criminal incipient. Bătrânul său tată nu-i mai e de folos, aşa că îl bate şi îl asupreşte, ca să-l facă să plece din casă.
Şi, fiindcă tatălui îi este atât de frică de fiu, nici nu face plângere la poliţie. Iar fără plângere, se ştie, nimeni, la noi, nu poate face nimic.
Din spital, unde acum e în siguranţă, tatăl se va întoarce în casa pe care o împarte cu fiul. Iar data viitoare, cine ştie, poate acesta îl va şi ucide.
Faptul în sine a devenit banal. Românii îl înregistrează de la televizor sau din ziare, sunt oripilaţi cinci minunte, îşi mângâie odraslele proprii pe frunte – „Slavă Domnului, eu am copii buni!” - după care se termină ştirile, iar tragedia părinţilor cu pricina se uită.
Oamenii, a căror unică vină este, în cel mai rău caz, că le-au căutat progeniturilor prea mult în coarne, ajung înapoi în iadul lor personal. Cel din familie. Cel pe care l-au încălzit la sân. Pe care l-au alăptat, hrănit, adăpostit atâta amar de vreme.
Iar societatea, în care aceşti părinţi nefericiţi încă îşi duc zilele, întoarce, indiferentă, spatele. Simpla lipsă a unui plângeri n-ar trebui să vă oprească, doamnelor şi domnilor poliţişti, domnilor preoţi, doamnelor şi domnilor primari, asistenţi sociali. Cineva ar trebui să găsească o soluţie.
Legea ar trebui schimbată sau înăsprită. Fiarele, puse întâi după gratii, apoi judecate. Altfel, excepţiile se vor transforma în regulă, iar copiii-bestii vor otrăvi totul în jurul lor, precum un măr stricat pe celelalte din coş.
