Când împrăştiam primul număr din ziarul acesta („Ce mare lucru?”, puteţi spune şi chiar aşa pare acum, după 20 de ani), foiţa aceea ruptă de mâinile nerăbdătoare ale unor oameni care-şi visau cu ochii deschişi viitorul mi se părea cel mai greu lucru făcut în viaţa mea. După 20 de ani, vedeţi, parcă citez din Dumas, cele 20, uneori 30 de pagini de ziar, au devenit obişnuinţă.
Presa, ca şi întreaga noastră societate, a evoluat, emoţiile au devenit desuete, pentru cine poate trăi aşa, şi mecanismul ştiinţific determinat al informaţiei oferite zilnic s-a rodat în ani devenind, pe alocuri, rutină. Nu vă spun toate astea ca să motivez sau să scuz ceva. Fiecare este responsabil pentru istoria personală. Iar meseriile evoluează precum oamenii.
A fi jurnalist este, până la urmă, o meserie ca oricare alta, cu regulile ei şi doar noi, cei trecuţi printr-un „deranj” ca cel din 1989, când democraţia se putea mânca pe pâine şi chiar ţinea de foame, mai trăim cu senzaţia că vocaţia acestei profesiuni, dacă e făcută din vocaţie, este una aparte.
Ceea ce consider eu normal să mărturisesc la aniversarea a 6000 de numere din „Viaţa liberă” - credeţi-mă, un ziar aparte în peisajul publicistic românesc, şi nu o spun eu, ci alţii - este sentimentul actual de frustrare al jurnalistului. Au fost ani în care anatema de „animale” a stat deasupra capului nostru, ca un soi de aureolă, folosită de unii din plin.
Când scriam din Piaţa Universităţii, mi-am pus singură în piept insigna de „golan” şi am fost mândră de ea. Prin natura profesiei, ne-am identificat cu tot ce a intrat în prim-planul atenţiei publice, am primit aplauzele sau palmele la grămadă, cu toate că ne-am făcut fiecare treaba altfel.
Astăzi, jurnaliştii sunt constant catalogaţi drept tonomate, tâmpiţi, găozari sau ţigănci împuţite. De la cel mai înalt nivel. Oameni care trăiesc de ani buni pe banii contribuabilului român, care se rotesc la putere şi depun declaraţii de avere ce demonstrează că această clasă politică şi administrativă este un soi de castă îmbuibată, îşi permit să ceară socoteală, ca la uşa cortului, presei.
Pentru că „le ţine contul”. Ţiganiada s-a mutat în palatele României postdecembriste şi asta în timp ce noi scriam, inocenţi până la prostie, despre instaurarea democraţiei pe meleagul mioritic.
Am intrat în Europa la fel de trişti şi duplicitari cum ne-am dovedit a fi în aceste două decenii, iar acum, pentru că altele s-au terminat de furat, atacăm nonşalant fondurile Uniunii. Conspiraţia nesimţirii, a interesului personal şi a egoismului extrem cu faţă umană a maculat şi o parte a presei.
După cum, sunt sigură, şi de cealaltă parte a baricadei mai există cetăţeni oneşti. Asta nu justifică însă nici atitudinea, nici limbajul şi, mai ales, intenţia vădită de a face din media românească un surogat mărunt, cu rol de susţinere a foamei continue de putere.
Când munceşti efectiv, zi de zi, pentru apariţia a 6000 de numere de ziar, modul în care îţi este aruncată în derizoriu această muncă de către cei pe numele cărora ai pus şi tu ştampila, devine nu o povară, ci o provocare. Acestei provocări a prostului gust, hoţiei, nesimţirii şi incompetenţei îi vor răspunde „tonomatele” de la „Viaţa liberă” zilnic. Sperăm, cel puţin, încă 6000 de numere.
