Toată presa s-a dat de ceasul morţii cu cercetările asupra cheltuirii banilor publici la Ministerul Tineretului, că de sport nu mai poate fi vorba de când şi-a dat şi Belu demisia. A venit o demisie aşteptată, apoi nişte vagi urme de confirmări şi o promisiune de cercetare îndelungată în justiţie.
Nici nu trecuseră două ore de la demisia Monicăi Ridzi că s-a şi instalat, cu toată pompa necesară, la Cotroceni, un alt ministru. Numai organizarea ceremonialului şi invitarea miniştrilor din Guvern ar fi durat mai mult, dar cine îşi mai pune astfel de probleme.
Preşedintele a ieşit să dea cu barda în presă, în general, şi în televiziuni, în special, atent, ca orice părinte responsabil, să-şi apere fiica de urmările potopului. Numai că preşedintele ar trebui să fie un soi de pater familias pentru întreaga naţiune, de care, să mă scuzaţi dumneavoastră, îl cam doare exact în cot.
Dacă eşti la curent cu mişcările ilegale ale unor patroni şi cu nereguli în campania electorală, le aduci la cunoştinţa organelor abilitate imediat, nu după ce eşti împuns din toate părţile de scandalul iscat de unul dintre oamenii tăi. Mai mult, rapiditatea cu care validezi un nou ministru, pentru care „bubiţele” unei intoxicaţii politice abia încep să apară, demonstrează că problema „minoră” de săptămâna trecută e majoră de câteva luni bune.
Vrânceanca Plăcintă are plângeri penale, nicio treabă cu domeniul de activitate, doar dacă nu vrea să-i îmbrace la costum pe toţi sportivii profesionişti din România şi să lanseze vreo linie de modă pentru tineretul autohton. Trebuie să fii naiv tare să te laşi înşelat de gargara prezidenţială şi de promisiunile de legalitate ale primului ministru când guvernarea este, vizibil, un troc la vedere, copt însă departe de ochii electoratului, în cabinetele de taină ale celor doi parteneri politici.
Nici acum, ca întotdeauna de altfel, preşedintele n-a rostit decât numele unor megapatroni media, nu şi ale politicienilor implicaţi în presupusele afaceri. Decredibilizarea presei, la care Traian Băsescu munceşte din greu de cinci ani încoace, are un singur scop, prostirea electoratului. Fără media, acesta e legat la ochi.
Nu mai este pentru nimeni o taină că averile politicienilor sunt altele decât cele din declaraţiile de avere, că familia prezidenţială are probleme serioase cu explicarea propriilor venituri, că apartenenţa la un partid a devenit un soi de relaţie cu iz mafiot, de beneficiile căreia se bucură soldaţii credincioşi. Clanurile de cartier sunt mai corecte în tranşarea plăţilor şi beneficiilor decât încrengăturile relaţionale din partide.
Şi totul se petrece sub nasul nostru, de la afacerile mărunte din judeţe până la megaafacerile care depăşesc graniţele intereselor naţionale şi puterea de înţelegere a unui om normal. Se practică constant un soi de exerciţiu de prostire a populaţiei, bucuroasă că politicienii apar pe la serbări câmpeneşti şi dau mâna cu vulgul, că le aruncă o găleată, un kil de ulei sau un program european de accesare a calculatorului.
Pâinea nu mai e demult suficientă, însă circul înghite conştiinţe şi bani. Pentru a merge ca unsă, maşinăria puterii, neschimbată în esenţă, dar rotită periodic de ochii lumii, presa trebuie făcută să tacă. Democraţia a ajuns pe mâinile unor băieţi deştepţi pentru care manipularea e o afacere în sine. Şi care fac politică pe toate părţile ca să le meargă lor bine.
Nu vă lăsaţi înşelaţi, cine strigă mai tare e cu mâinile până la cot în banii dumneavoastră! Şi vă prosteşte în faţă.
