Zicea Ioan Gyuri Pascu, sâmbătă seara, în timpul recitalului său de la Festivalul "Folk la Dunăre", organizat de Primărie şi Teatrul Muzical, că, din păcate, canalul său de youtube nu are decât vreo 20.000 de fani, ceea ce s-ar traduce în vreo 200 de lei. Puţin, foarte puţin, deşi iubitori de muzică live în România sunt, iar publicul gălăţean a dovedit asta întotdeauna. Care o fi misterul, de sunt promovaţi doar artiştii care ştiu, într-un fel sau altul, să se vândă şi singuri? După mintea mea, tocmai unul care e, de felul lui, mai retras - precum maestrul Andrieş, cel fără de telefoane, chiar şi în secolul ăsta - dar care e talentat, genial, de ce nu, şi care are un mesaj adevărat de transmis ar trebui scos în faţă, invitat, cerut. Pentru că, până la urmă, el trebuie să ştie a cânta, a dansa, a juca roluri de teatru sau film. Nu avem nevoie de artişti care să fie extraordinari în marketing, avem nevoie de talente, talente din acelea care pot însufleţi, care pot educa, care pot, prin simpla lor prezenţă, face oamenii fericiţi, pot ridica de pe suflet şi de pe umeri poverile singurătăţii şi tristeţii, pot vindeca un suflet obosit sau dezamăgit în iubire, pot da speranţă unui suferind, pot să creeze, în adevăratul sens al cuvântului, o stare de graţie.
Până la urmă, nu contează atât de mult nici frumuseţea exterioară, nici ţinutele de scenă de mii de euro, nici paietele şi sclipiciul şi dansatoarele care ţin loc de talent real. Un artist adevărat umple scena, chiar şi atunci când, precum se autoironiza Ioan Gyuri Pascu, e atât de mic de statură încât nu prea contează dacă rămâne în picioare sau cântă aşezat. Ceea ce desparte făcătura de real, kitsch-ul îngrozitor de autentic, nu este nici machiajul care te face să pari cu 20 de ani mai tânăr, cel puţin de la distanţă şi în lumina reflectoarelor, nu este nicio întreagă orchestră care, la nevoie, să-ţi mascheze neputinţele. Degeaba a făcut manelistul Vali Vijelie videoclip cu studenţii, pe scena Conservatorului, niciodată varianta dumnealui la melodia cântată de Ornella Vanoni nu va stârni atâtea emoţii precum mărturisirea din 1970 a italiencei, chiar dacă, la rându-i, aceasta făcea la vremea respectivă tot un cover. Sunt, însă cover-uri şi masacre. Şi, dacă putem înţelege de ce scena Conservatorului a fost închiriată pentru nici 1.500 de lei, iar studenţii care au participat chiar aveau nevoie de cei câte 100 de lei fiecare, ceea ce nu înţeleg în ruptul capului este cum nu se găseşte, pentru aceşti studenţi şi instituţia de învăţământ cu pricina, o altă variantă de a câştiga bani, cinstit, prin rodul talentului lor. Ar putea, în cadru organizat, la Conservator, să mediteze mai tineri colegi într-ale instrumentelor. Ar putea chiar să asigure acompaniament muzical unor evenimente de un anumit gen, care se pretează, fără ca aceste lucruri să se facă la negru, în condiţii umilitoare şi, de multe ori, precare. Ar putea inclusiv să-i sprijine pe profesorii de Muzică la predarea în şcoli, fiindcă una e să înveţi despre flautişti celebri din carte şi alta este să-ţi picure armonie celestă în suflet unul adevărat, în carne şi oase. Şi acelaşi lucru e valabil pentru toţi artiştii în devenire, fie ei plasticieni, dansatori, muzicieni, actori. Găsiţi, oameni buni de la Ministerul Culturii, o cale demnă de a încuraja arta!
