Miros de cartofi copţi, presăraţi cu sare, vatra încinsă, claia de nepoţi adunată în jurul fustei unei bătrâne, care, după o zi întreagă de muncă la câmp, găsea suficientă energie să le spună celor mici o poveste înainte de culcare, o vorbă bună şi un sărut pe frunte. Un loc al sfaturilor, al voii bune, al copilăriei pe care atât de mulţi o regretă acum. Ăştia sunt bunicii noştri, cei care de mai bine de o săptămână îndură jigniri peste jigniri din partea unora care cred că ei sunt principalii vinovaţi pentru rezultatele ultimelor alegeri, şi din Galaţi, şi din ţară.
Cumva, îmi pare foarte bine că bunicii mei au cu totul alte preocupări decât internetul. Cei din Galaţi îşi văd de treburi prin jurul casei, merg la biserică, la piaţă, se uită la telenovele sau filme indiene. Cei de la ţară deschid televizorul doar la ştiri şi la muzică populară, ca liniştea din curte să fie spartă de zgomote familiare, dacă nepoţii le calcă mai rar pragul.
Altfel, ar fi văzut şi ei cum autori fără nume au aruncat cu noroi în stânga şi în dreapta încă de pe 6 iunie, pentru că nu a ieşit primar cine şi-au dorit ei. Că, vezi, dragă Doamne, numai bătrânii sunt de vină, că au ieşit la vot, că au ştampilat trandafirul şi că, deşi ţara este în beznă de 26 de ani, au pecetluit un nou ciclu de patru ani întunecaţi pentru nepoţii lor.
Nu! Nu ei sunt de vină. Dacă e să luăm lucrurile pe rând, bunicii noştri nu au făcut decât să îşi exercite un drept pentru care au muncit o viaţă întreagă, acela de a vota liber, fără să îi împungă miliţianul de la spate şi să le zică partidul. Au pus ştampila pe ce cunosc, dat fiind că şcoală multă nu au. Vinovaţii adevăraţi sunt chiar tinerii, parte din acele 63 de procente care, în Galaţi, au preferat să stea acasă sau să iasă la grătare în ziua votului, în loc să-şi rupă cinci minute pentru trei ştampile amărâte.
Acum vreo două săptămâni, toată lumea se baza pe efectul Colectiv, dar şi pe precedentele alegeri, prezidenţialele, când tinerii au ieşit în număr mare la vot şi au înclinat balanţa. De data asta, însă, micul a fost mai atractiv decât ştampila!
Şi, ca în orice război pierdut de favoriţii non-combatanţilor, au răsărit zecile de comentarii la adresa celor mai în vârstă, a celor pe care, poate, am fi putut să îi învăţăm, în loc să îi blamăm. La urma urmei, de câte ori ne-au zis nouă bunicii că suntem proşti atunci când nu ne ieşea ceva? Nu ştiu de ai voştri, dar ai mei m-au încurajat de fiecare dată, spunându-mi că, pentru a fi deştept, trebuie să fii mai întâi prost.
Am ales să îi numesc vinovaţi fără vină pe bunici, pentru că m-am săturat să îi văd jigniţi, umiliţi, călcaţi în picioare, de câţiva neaveniţi pentru care respectul este doar un cuvânt într-un dicţionar vechi, ascuns în cotloanele minţii proprii. Pentru mine, bunicii sunt eroi. Toţi! Sunt eroi pentru că ne-au crescut fără să se plângă, sunt eroi pentru că ne-au arătat calea pe care trebuie să mergem în viaţă. Şi, nu ştiu de alţii, dar bunicii mei nu m-au forţat niciodată să merg pe calea aleasă de ei. Din contră, m-au impulsionat să îmi găsesc singur drumul. Bun sau rău, asta numai eu ştiu. Dar, aşa cum sunt ei mândri de mine, şi eu sunt mândru de ei. Şi îi iubesc! Şi aşa ar trebui să facem toţi!
