Arta umilirii la români ar putea fi predată în şcoală. Măcar aşa am beneficia de manuale, să învăţăm organizat, şi am şti de mici cum putem întoarce şi celălalt obraz, tot ne batem toţi cu ortodoxismul în piept.
Nivelele umilinţei sunt ierarhic stabilite pentru fiecare dintre noi şi avem nevoie de educaţie în domeniu ca să rezistăm încă de la ieşirea din casă.
Măturătorul te umple de praf cu ochii în ochii tăi, târându-şi ustensilele peste sandalele tale şi ocărându-te scurt că nu te dai la o parte. În autobuz te calcă urgent cineva pe picior fără să-ţi ceară scuze, la magazin te priveşte o vânzătoare de sus dacă n-ai bani pentru un anume produs, în faţa unui ghişeu administrativ te ceartă funcţionara că ai deranjat-o, că nu cunoşti legea, că n-ai copie după ceva, că ai pus cotul unde nu trebuie. Motive nu se găsesc?
Eşti umilit când stai la rând ca să plăteşti din banul tău dările către stat, când vrei dreptate de la cei care sunt obligaţi să ţi-o facă, când îţi cauţi de lucru şi nu găseşti, când treci pe zebră şi te înjură şoferul …
Supremaţia acestei arte o deţin însă cei care au posturi, funcţii şi mai ales relaţii în zona puterii. Aleşii uninominali, de exemplu, ar trebui să dea acum socoteală fiecărui cetăţean din colegiul lor. Dar îi umilesc pe toţi, la grămadă, ignorându-i sau făcându-se că nu ştiu de unde li se trag beneficiile de parlamentari. Ei ar trebui să fie cei umili, cu fruntea plecată în faţa electoratului care i-a făcut oameni.
Ne umilesc edilii de tot felul şi guvernanţii care habar nu au cum se guvernează, promiţând an de an chestii irealizabile doar din dorinţa de a se auzi pe ei înşişi cum vorbesc. Suntem cu toţii umiliţi de nesimţirea cu care se amână rezolvarea problemelor unor comunităţi, de tăcerea în jurul subiectelor spinoase, de ignorarea legilor sau de folosirea lor în sprijinul celor care nu se sfiesc să fure, să înşele, să mintă.
E umilitor să stai cu dreptatea în mână şi să nu te poţi folosi de ea. Şi pentru că practica umilirii contribuabilului este încetăţenită la noi, fiecare învaţă zilnic că este aprioric vinovat că există.
Drepturile cetăţeanului sunt doar pe hârtie. În momentul în care îndrăzneşte să şi le ceară devine duşman declarat. Ca să se răzbune acesta preia metoda şi o aplică celui mai mic decât el.
Uitându-mă în jur încep să am sentimentul că, de fapt, ne şi place situaţia în care am ajuns. Avem motive să ne plângem, dar anonim, că aşa e modelul, să nu ne prezentăm la vot ca să dăm vina pe ceilalţi pentru o guvernare proastă, să nu punem nici noi umărul dacă alţii nu o fac, să fim răi şi insensibili că aşa e societatea în care trăim şi aşa mai departe.
Povara puterii e grea doar atunci când strugurii sunt acri. Am ajuns să nu ne mai mirăm când un copil spune că vrea să se facă…şef.
Ne merităm aşadar urarea: Să trăim cu toţii… bine! Cum ne-am aşternut.
