Pe o căldură de peste 35 de grade (la umbră!), un bătrânel cu pălăriuţă pe cap şi sacoşa regulamentară agăţată de mână aştepta autobuzul, în staţie. Nu am ce face şi intru în vorbă cu dânsul. Nu spun decât o frază-două, după care omul îmi pune întrebarea care îi stătea pe buze de la începutul discuţiei: „Este adevărat că din toamnă nu se mai dau pensiile?”.
Întrebarea rămâne suspendată în aer, între el şi mine. Din partea lui – un zâmbet şiret, gen „las’ că ştiu că nu spui adevărul”. Din partea mea – aceeaşi enervare care m-a cuprins când aceeaşi întrebare mi-a fost pusă de unchiul meu, tot pensionar.
„De unde veniţi, bre, cu astfel de ştiri?”, mă răstesc la omul din staţie, sperând să îl trezesc pe om din coşmarul în care trăieşte. „Păi am auzit la radio, am văzut la televizor, nu mai ştiu sigur”, îmi spune omul, zâmbind temător. Nu faţă de mine, ci faţă de posibilitatea – ilogică, după mine, absolut plauzibilă, după el – ca din toamnă poştăriţa să nu îi mai aducă banii şi talonul de pensie.
Încep să îi spun că pensia este un drept câştigat după zeci de ani de muncă, că banii pe care îi primeşte nu i se dau nici din milă şi nici din dragoste, ci pentru că a cotizat ani de zile, pe când lucra… De sub pălăriuţa albă, de soare, ochii înlăcrimaţi de lumina crudă mă privesc. Îmi spun că ştie pe de rost, ca pe o poezie, toată gama de explicaţii.
Pe de altă parte, aceiaşi ochi îmi spun că undeva, în şirul de explicaţii logice există posibilitatea ca banii să nu mai vină… Să îi spun că poate a auzit la televizor un politician care a lansat o astfel de tâmpenie doar pentru a intra şi mai mult în atenţia presei? Să îi spun că poate a fost vorba despre declaraţia preşedintelui, care a lansat ideea ca sistemul de pensii ar putea intra în colaps?
Nu ştiu, dar orice astfel de situaţie – care din punctul meu de vedere ar însemna doar discurs politicianist, sau gest populist într-un an electoral – ar putea fi interpretată de către bătrânelul din staţie ca fiind un adevăr.
Încerc să divaghez şi îl atrag în alte subiecte, în care pensionarul „parează” bărbăteşte, povestindu-mi lucruri „despre care nu se vorbeşte”. Că, de pildă, tramvaiul din Gară care ducea în Micro 40 „s-a scos pentru că trecea pe lângă vila unui ştab” şi că aici, în centru, a văzut cu ochii lui cum un grup de muncitori de la Ecosal măturau trotuarul din faţa vilei altui mare şef…
Poveşti pe jumătate văzute, pe jumătate create din bârfe şi zvonuri, dar care în momentul în care sunt „vândute în forma finală” sună destul de credibil.
Poate că în urmă cu un an, doi sau trei, dacă le-ai fi spus pensionarilor că există posibilitatea să nu îşi mai primească pensiile, bătrânii ţi-ar fi râs în nas. Astăzi, însă, când isteria se livrează în cantităţi industriale prin media, dar şi la colţ de stradă, orice este credibil. Iar pericolul real nu este să mori de foame că nu ţi-ai primit pensia, ci să mori de spaimă la ideea că s-ar putea să nu ţi-o mai primeşti…
