De ceva vreme mă frământă o întrebare legată de închiderea haldei de zgură. Recunosc, nu sunt un specialist în domeniu, lucru pentru care îmi asum anticipat toate trimiterile la origine cu care mă vor onora amabil unii dintre cititori. Dar, pentru o cauză nobilă, merită.
Se tot vorbeşte de câteva zile despre promisiunile premierului de a asfalta vreo 10.000 de km de drumuri judeţene în acest an, contrazise de specialiştii în drumuri şi finanţe, care spun că nu e posibil aşa ceva. Că nu avem bani, că licitaţiile ar fi blocate din lipsă de finanţare, că alocările de la buget nu permit nici pornirea unor lucrări deja licitate.
Vorbă multă, sărăcia guvernului. Care guvern e strâmtorat de criză şi de nevoile turismului românesc. Dar asta e cu totul altă poveste.
Văzând cum stăm noi zi de vară până în seară ca ciobanul în vârful toiagului şi privim la muntele de zgură aflat în vecinătatea oraşului Galaţi, m-au năpădit amintirile. Acum vreo două decenii şi ceva, camioanele cu zgură luau drumul judeţului, pe vremea Împuşcatului, şi erau mană cerească contra gropilor de pe uliţă. Multe comune gălăţene s-au scos folosind zgura din Combinat pentru netezirea căilor de acces ale locuitorilor către primărie şi căminul cultural.
În prezentul continuu al democraţiei originale, dacă tot am vândut Combinatul pe te miri ce şi mai nimic, de ce nu facem noi, adică ei, guvernanţii, aşa o discuţie reciproc avantajoasă cu ArcelorMittal să folosim muntele şi să-l transformăm în şes? Din motive de Mediu şi amenzi cu nemiluita, întreprinderea siderurgică ar putea fi, poate, convinsă să dea zgura de pomană, ba şi cu ceva ajutor pentru deplasarea ei, numai să scape de belea. Ca să nu mai vorbim de ce mai produce zilnic pe aceeaşi temă.
Să fie oare atât de complicat să organizezi un sistem logic de transport şi folosinţă prin care să dai administraţiilor judeţene materia primă de netezit bietele drumuri comunale pe care le tot promit unii şi alţii, dar care nu se mai văd scoase la lumină de două decenii încoace? Mor oamenii pe capete pe drumurile desfundate, muntele de zgură ar ajunge pentru toată ţara, dar nimeni nu pare să ia, măcar teoretic, ideea în seamă.
Evident, specialiştii şi pricepuţii vor veni cu argumente, cu idei şi motivaţii. La vorbe şi declaraţii, suntem doctori docenţi! Dar zgura există, cea de cocserie, pe care societăţi comerciale o vând pentru construcţia de drumuri şi balast pentru căi ferate, cea roşie pentru terenuri de tenis, handbal, baschet, volei şi piste de alergare etc. Am văzut anunţuri, care dacă n-ar fi nu s-ar publica, nu-i aşa?
Mai există zgura de furnal, adică lozul cel mare pe care l-au tras cei care scoteau metal din muntele vecin cu noi şi îl vindeau (sau încă îl vând?!) bine, din moment ce era lanţ de societăţi „comerciale” la marginea drumului…
În acest moment, Combinatul e strâns cu uşa să rezolve problema haldei. Pot pune copăcei pe muntele de mizerie de lângă oraş, care oricum nu vor creşte că-i dă jos prima ploaie, sau pot fi convinşi să ofere „produsul” în semn de amiciţie pentru statul român, strâmtorat şi el de nevoi. Numai să-l ia cine trebuie, nu cine scoate bani doar pentru buzunarul propriu.
Nu cumva halda de zgură este, de fapt, borcanul cu miere din care nu s-a hotărât încă cine trebuie să se înfrupte? Şi din cauza asta toată lumea se face că plouă şi nu vede ditamai muntele din coasta gălăţenilor?
