Zilele trecute urmăream cu interes cum nişte mari comentatori şi oameni politici – mă rog, cei pe care televiziunile îi mai găsesc prin ţară în această perioadă de vacanţă – îşi dădeau cu părerea şi căutau explicaţii pentru seria de gesturi „neprietenoase” ca să spunem aşa din partea electoratului către aleşii săi.
Că Udrea a fost huiduită, că Boc era să prindă un ou în spate, că nici Băsescu nu se simte prea bine, de Geoană ce să mai zicem… Nu am înţeles cu niciun preţ de ce subiectul acesta era aşa de mult dezbătut şi întors pe toate feţele, când totul este atât de evident?
Păi mai misterioasă pare explozia laptopului lui Mircea Badea în direct decât ostilitatea românilor faţă de conducătorii lor!
Ce este atât de greu de înţeles? Faptul că cetăţenii nu mai au încredere în politicieni?, că au fost din nou dezamăgiţi – şi atât de repede, pentru că, până la urmă, de la alegerile locale şi parlamentare abia se face un an! Şi cum să nu fie dezamăgiţi oamenii când observă că totul la noi, în România, se învârte în jurul votului? Când lucruri mărunte nu se fac, lucruri minore, care ar trebui rezolvate aşa, măcar din spirit gospodăresc, dacă nu din responsabilitatea votului primit!
Exemplele sunt la tot pasul; de la străzile lăsate neasfaltate după ce s-a lucrat pe ele şi până la vilele mahărilor de prin primării care cresc din pământ de ai zice că sunt udate cu apă vie, mai ceva ca în poveste!
Peste tot se observă aceeaşi lipsă de implicare, de la cel mai înalt director până la cel mai mic funcţionar. Pentru că, nu-i aşa?, dacă şeful nu face, de ce ar face subalternul?
Pentru orice lucru mărunt ce trebuie rezolvat în oraş sunt necesare eforturi supraomeneşti, iar în cazul rezolvării unei probleme, autorul aşteaptă o statuie poleită, de parcă ar fi făcut un lucru extraordinar şi nu o simplă obligaţie de serviciu!
Dar să ne reîntoarcem la privitul peste întreaga Românie, nu doar la Galaţi. Trebuie să recunosc: în momentul în care în locul doamnei Ridzi a fost numită doamna Plăcintă, am fost supărată pe colegii mei de breaslă care au început să îi ridiculizeze numele.
S-au făcut glume mai inspirate sau mai puţin inspirate, s-au creat bancuri şi s-au căutat tot felul de jocuri de cuvinte. Am fost nemulţumită şi am crezut că frumos ar fi ca înainte de toată antologia de bancuri cu plăcinte şi alte aluaturi, ar trebui să lăsăm femeia să îşi facă treaba.
Acum, când ANI s-a autosesizat – ce ironie! – că în declaraţia de avere a doamnei Plăcintă se află neconcordanţe, am realizat că din nou am fost naivă. Că i-am căutat scuze unui om care în propriul CV greşeşte… numele universităţii la care învaţă!
Poate că o astfel de atitudine, permisivă, pe care am adoptat-o tocmai în speranţa că cineva va confirma postul primit este motivul pentru care astăzi, avem în fruntea ţării oameni pe care îi huiduim…
