A trecut, ieri, Sfânta Marie Mică, Marinii au ciocnit, unele Mărioare au râs, altele şi-au şters lacrimi recente. Dintre toate sfintele, Fecioara rămâne lumina principală, aşa cum şi în politică sunt încă puţine femei-lider. Unele femei capătă dreptul de a li se săruta mâna o dată pentru că sunt femei ca toate femeile şi încă o dată pentru darul sau dăruirea lor... Măicuţa Tereza tocmai a fost ridicată la recunoaştere spirituală, Roma urcând-o în rândul sfinţilor. Nu şi luptătoarea pentru rezistenţă Elisabeta Rizea, care ajuta partizanii din Munţii Făgăraşului - desigur, şi dumneaei o fiinţă cucernică, cum e mai tot românul, mai ales odată cu vârsta, mai ales odată cu încercările. Ei bine, femeia torturată, precum o sfântă, prin închisori comuniste a murit… urâtă de o parte din sat, oamenii fiind încă supăraţi că din cauza eroismului femeii a trebuit să se teamă şi ei de represiunea Securităţii… Alte femei nu sunt victimele regimului, ci ale regimului soţilor. Spală, gătesc, fac copii, rabdă. De fapt, tratarea femeii la noi nici nu diferă prin unele unghere patriarhale de practicile fundamentaliştilor islamici din deşerturi! Nu spun acum că aş prefera ca femeile să-i bată pe bărbaţi, aşa cum a păţit, se pare, un taximetrist constănţean luat cu japca. Dar cum educaţia se face după televizor, adică indirect, modele reale nu avem în viaţă, nici destule Marii!
Vorbind despre tradiţii, precum „Bătuta” de pe la noi, iată un lucru de-a dreptul paradoxal, tocmai petrecut în nordul Irakului, unde Statul Islamic a interzis acum… vălul islamic, acea „burka”, care lasă să se vadă doar ochii din femeie. Asta pentru a se proteja ei, după ce nişte femei au fost… „bărbate”, ucigând - tocmai sub anonimatul… vălului - câţiva jihadişti. ISIS a preferat deci să… dezvăluie femeia. În fond, nu tot fundamentalişti dresau femei-kamikaze?! Aşa ajunge femeia bărbat. Cum va fi în viitor, oare? Până acum, jihadiştii băteau în public, sau chiar ucideau, tocmai pe cele ce lepădau vălul. Cum nu au respect pentru femeie, şi interzicerea vălului o fi acum, desigur, în ochii lor, o pedeapsă generalizată pentru toate femeile (toate pentru una!), „însemnate” prin lipsa vălului, aşa cum se însemna cândva tâlharul, cu fierul roşu…
La noi însă, toţi oamenii sunt respectaţi. Oficial… Nu-i înţelegem pe emigranţii arabi, dar pe noi ne cunoaştem? Femeia poate fi bătută aici doar fără văl ori batic. Punct! Iar „romilor” nu li se mai zice „ţigani”, cum ei îşi mai zic - dar cu asta s-a terminat ajutorul de stat! Programele pentru ajutor şi educaţie sunt subţiri! Recunoaştem diferenţele culturale? Apreciem talentul muzical al unei etnii, dar când e vorba să-i acceptăm şi excesele, mai suntem toleranţi? Putem înţelege deci disperarea acelui rom care a spart noaptea uşile de la Morga Spitalului Judeţean pentru a-şi putea plânge tatăl (câţi „educaţi” şi-au abandonat părinţii suferinzi?!)? Un subiect pe care Hollywoodul nu l-ar rata! Într-o comunitate în care emoţiile se exprimă uneori atât de puternic, până la violenţă şi, uneori, nu numai verbală, nu poate fi înţeles de ce există proceduri seci şi birocraţie chiar şi în privinţa morţii. De ce există program pentru plâns, cum există program şi pentru distracţie, nemaifiind voie să se ţină concerte după ora 23,00. La ei, emoţia nu are reguli, nici la zi sfântă, nici altcândva.
