„Prima casă” e ultima mare şarlatanie electorală promovată în mod excesiv, imprudent şi aiuristic prin televizoare. Pun rămăşag pe orice că programul nu va ajuta niciun român cu venituri medii să poată avea casa lui, aşa cum a sperat atunci când programul a fost lansat.
Am spus lucrul acesta şi voi continua să îl spun până când politrucii cu pretenţii de salvatori de neam şi patrie îşi vor da duhul încercând să-i lămurească pe oameni că lucrurile stau tocmai pe dos.
"Prima casă" este mai degrabă un halucinant joc de trombon, o păcăleală electoralo-afaceristă care nu a făcut decât ca preţurile caselor vechi şi noi să urce din nou şi să dea speranţe dezvoltatorilor imobiliari că îşi vor vinde betoanele plasate printre lanurile de păpuşoi, la marginea oraşelor.
Există, în schimb, un avantaj politic extrem de mare. Voi explica de ce: Dintre toţi românii care visează la o casă, mai puţin de un sfert vor încerca să afle despre ce este vorba, citind ziare, sau privind buletinele televizate de ştiri.
Dintre ei, poate că doar jumătate vor fi îndeajuns de naivi să creadă că oricine munceşte mult şi cinstit poate avea propria locuinţă şi vor merge la bănci să întrebe despre ce e vorba.
Cinci la sută dintre cei rămaşi în joc îşi vor păstra speranţele după discuţiile cu bancherii, iar unul sau două procente vor începe să strângă documentele necesare pentru a face creditul.
Nu vreau să mă mai gândesc câţi vor reuşi în cele din urmă să şi obţină creditul prin programul „Prima casă” şi câţi vor fi în stare să-l ducă la bun sfârşit.
Doar beneficiarii vor simţi pe propria piele care sunt „beneficiile” programului. Restul românilor vor avea senzaţia că s-a făcut în sfârşit ceva pentru necăjiţii fără casă şi poate că vor da votul lor pentru asta celor care au lansat programul.
Poate pentru Boc, Udrea, Pogea sau Nica, cei 60.000 de euro necesari pentru cumpărarea unei case nu-s decât banii de bere după meciurile pe care echipele româneşti de fotbal le vor pierde în competiţiile europene, însă pentru cei mulţi, o astfel de sumă e imposibil de strâns sau de plătit chiar şi după o viaţă întreagă de muncă grea şi cinstită.
Pentru că, trebuie spus răspicat, banii pentru „Prima casă” nu îi dă nimeni degeaba. Ei trebuie plătiţi până la ultimul cent şi ceva în plus, ori în aceste condiţii este evident că sprijinul guvernului este unul pur declarativ.
„Prima casă” nu schimbă lucrurile în niciun fel – creditul rămâne credit, riscurile rămân riscuri, salariile sunt mici şi rare, iar portăreii abia aşteaptă să îşi facă cu sârg datoria. Guvernul nu are cum să garanteze că dobânda va rămâne una normală şi suportabilă, bancherii nu sunt societăţi de întrajutorare, iar politicienii nu vor veni în veci să scoată vreo castană din foc cu mânuşiţele lor.
În aceste condiţii toţi suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm unde e ajutorul mult trâmbiţat, sau care sunt beneficiile anunţate cu generozitate de guvern?
Dacă peste câţiva ani mii de oameni vor putea spune că-s pe deplin mulţumiţi că s-a ivit oportunitatea de a face acest profitabil împrumut pentru locuinţă prin programul „Prima casă”, sunt pregătit să mă călugăresc şi tot restul vieţii să cer iertare Domnului că am fost neîngăduitor, rău şi nesimţit şi că am vorbit necuviincios despre guvern.
Până atunci, însă, nu pot decât să îi consider pe toţi cei care se laudă cu „minunea” de mai sus rău intenţionaţi şi mincinoşi.
