Ei bine, dacă până şi în Statele Unite poţi să ieşi preşedinte fără să fii „doctor” în materie de administraţie publică, politică externă sau politici sociale, de ce s-ar face la noi atâta caz dacă pe listele de aspiranţi la un loc în Parlament s-ar afla şi câte un personaj certat, pe ici, pe colo, cu legea, cu bunul-simţ sau chiar cu şcoala primară? La urma-urmei, nici Trump n-a fost uşă de biserică, a fost şi slobod la gură, a mai pipăit câte o majoretă, a mai fentat şi plata impozitelor din când în când. Şi uite-l, acum e la Casa Albă! Cam aşa gândesc, probabil, mulţi dintre politicienii mioritici. Până acum, le-a cam ieşit pe nas cu „modelul democraţiei americane”, cu „principiile statului de drept”, ca să nu mai punem la socoteală pârdalnica de „luptă împotriva corupţiei”. Acum, e liber la „reality show”!
Pentru a ne raporta la „valorile noastre”, mulţi s-au grăbit să asocieze profilul lui Donald Trump cu un fel de amestec între Vadim Tudor, Băsescu şi Becali, totul multiplicat la puterea a zecea. Iar dacă o astfel de „formulă” s-a dovedit câştigătoare în Statele Unite, se vor găsi destui imitatori şi în România. Victoria în maniera Donald Trump e mană cerească pentru politicienii care n-au consistenţă doctrinară, ideologică sau măcar la nivelul unor principii morale de ordin general, dar au în schimb mult tupeu, obrazul gros şi sunt destul de vocali pentru a se detaşa în vacarmul cacofonic al scenei politice.
Din păcate, Trump nu este singurul „model de succes” din care politicienii români care vor să fie „în pas cu moda” au tendinţa să se inspire. Să nu uităm că rezultatul stupefiant al alegerilor din Statele Unite vine după un vot cu un rezultat la fel de neaşteptat, precum cel privind Brexitul. De altfel, Nigel Farage, unul dintre artizanii desprinderii Marii Britanii de UE, a fost unul dintre susţinătorii direcţi ai lui Trump. Pe listă putem să mai punem şi ascensiunea unor lideri politici născuţi din aceeaşi plămadă xenofobă, radical-naţionalistă, eurosceptică şi izolaţionistă, precum Marine Le Pen (Franţa), Geert Wilders (Olanda) sau Frauke Petry (Germania). Protecţionismul economic, politicile antimigraţie, negarea unor norme fundamentale în relaţiile internaţionale şi chiar validarea unor sisteme autoritariste sunt elemente care, odată cu victoria lui Trump, leagă Casa Albă de marile state europene. Toate democraţiile occidentale par să se îndrepte, într-o măsură mai mare sau mică, spre acest proces de contagiune şi doar timpul ne va arăta ce ţări vor rezista acestor presiuni. Uşor nu va fi, pentru că aşa cum rezultatul alegerilor din SUA a demonstrat că există o „Americă profundă”, ce nu se recunoaşte în actuala clasă politică de la Washington, la fel există şi în statele UE un clivaj între aşteptările cetăţenilor şi agenda politică naţională sau comunitară, fiind contestate cel mai adesea tocmai aceleaşi principii de „corectitudine politică”.
În România, nu se poate vorbi nici de curente eurosceptice puternice, nici de efecte în plan social din cauza fluxurilor de migranţi, dar discursul cu note naţionaliste a început să se audă. Au apărut lideri politici ce vor „să redea România românilor” care vorbesc de „un complot al multinaţionalelor” sau de vechile „agenturi străine”. Deocamdată, stridenţa discursurilor de felul acesta este mai degrabă disimulată, dar Trump & Comp. a demonstrat că poţi, cu „pâine şi circ”, să ajungi şi la Casa Albă. Pe lângă ea, a ajunge în Casa Poporului e ca şi cum te-ai duce până în debara.
