Povestea bărbatului din Vrancea care a găsit o mapă cu acte şi cu 1.000 de lei a făcut înconjurul ţării. Deşi trăieşte dintr-o indemnizaţie de însoţitor pentru fiul bolnav de autism, Petru Biru, bărbatul care a găsit mapa cu acte şi bani, a mers direct la poliţie. Un gest uman şi normal. Normalitatea şi omenia sunt însă din ce în ce mai rare în zilele noastre.
Aceasta este concluzia pe care am tras-o şi zilele trecute, când am ieşit de la taxe şi impozite locale. Am mers la ghişeu pentru a face dovada plăţii unei amenzi. Unul dintre angajaţi s-a dovedit a fi mult mai amabil decât îmi aminteam eu că se poate într-un loc cu angajaţi ai statului. Problema, aparent simplă, s-a dovedit a fi destul de încâlcită. Cu calm şi răbdare, domnul cu pricina şi-a dat tot interesul să desluşească situaţia. După aproximativ zece minute, mi-a urat o zi bună şi mi-a spus că totul este rezolvat. Deşi s-ar putea spune că nu a făcut nimic ieşit din comun, comportamentul dumnealui m-a şocat, pentru că, de multe ori, în instituţiile statului, te loveşti de un zid şi de o figură rece care mai are un pic şi îţi spune în faţă că deranjezi. Nu mai vorbesc despre tonul cu care se adresează celui care vine cu o problemă la ghişeu. Ai zice ca trebuie să scoată bani din buzunar pentru a-l plăti pe cel care a venit să adreseze o simplă întrebare sau să îşi rezolve o problemă.
Un alt gest de normalitate remarcat la un moment dat de mine a fost făcut de un şofer Transurb, care a coborât să întrebe o persoană cu handicap dacă doreşte sau nu să urce în autobuz. Rar vezi asta, tocmai de aceea oamenii cu dizabilităţi, mulţi la număr în ţara noastră, se închid în casă şi preferă să apeleze la rude sau prieteni pentru a-şi rezolva o problemă sau alta.
Atitudinea domnului de la taxe şi impozite este normală. Gestul făcut de bărbatul din Vrancea este normal. Atitudinea şoferului de la Trasurb, care nu a stat nepăsător la volan, aşa cum fac mulţi dintre colegii săi, care refuză chiar să coboare rampa atunci când sunt rugaţi de călători, este firească.
Ne întâlnim însă atât de rar cu astfel de oameni, încât am ajuns să ne minunăm de ceva ce ar trebuie să fie firesc. Suntem miraţi atunci când un medic tratează un pacient doar pentru că este bolnav şi nu pentru că i-a băgat un plic cu bani în buzunar. Ne minunăm când vedem că un preot îşi donează salariul pentru a-i ajuta pe copiii sărmani din parohia lui. La fel de şocaţi suntem şi când vedem că cineva îi atrage atenţia celui care şi-a aruncat hârtia sau şerveţelul pe jos sau de orice alt gest de omenie făcut de cineva din jurul nostru.
Concluzia este una singură: trăim într-o ţară unde normalitatea şochează, în extrem de rarele ocazii când ne întâlnim cu ea. Din păcate, însă, suntem înconjuraţi de atât de multe lucruri şi gesturi anormale, încât cei câţiva care mai fac ceva firesc se pierd în mulţime, fără ca exemplul lor să fie urmat.
