Nu mai eşti tu Catrina lui Moromete, mamă de familie cu o spuză de copii, bărbat şi gospodărie de care să ţii cu dinţii cât e ziua de lungă. Nu mai sunt vremurile în care să te măriţi de pe la 16 ani cu vreunul din satul tau sau din vecinătăţi şi să te faci femeie de casă, să lucrezi la câmp sau pe deal, să creşti animale sau să mergi la cooperativă, că nu mai e cazul. Nici viaţa la oraş nu prea te atrage, nu că nu ţi-ar plăcea, dar să ajungi „cineva”, adică să te poţi descurca pe picioarele tale, prin forţe dobândite pe căi licite şi morale, poate fi ceva mai greu.
Dacă ai avut ghinionul să nu îţi placă şcoala sau ai tăi părinţi care au trecut neferit prin tranziţia socială şi maritală, cu o mamă abuzată şi un tată băutor şi abonat la venitul minim garantat, nu prea are ce să te împingă către un trai bun şi cinstit. E o realitate. Eşti fată, n-ai bani, n-ai susţinere şi să pleci la oraş mai mult decât în vizită îţi trebuie ceva ambiţie. Ştii să scrii şi să citeşti, dar nu ai poate destulă cultură cât să separi grâul de neghină şi înghiţi nemestecate gogoşile servite de televizor şi Facebook. Vezi şi auzi cum altele au ajuns departe, cum s-au dus după unul şi după altul sau chipurile să îngrijească bătrânii Italiei. Poate ai auzit şi de nefericitele care se întorc în coşciug, cu gâtul tăiat prin Italia sau ucise de vreun prea gelos concubin prin cine ştie ce fundătură din Spania. Dar îţi spui cu încredere că reţeta succesului tău exclude astfel de ghinioane, când în cale îţi apare oportunitatea: şmecheraşul de la oraş cu Mercedes şi băgăjelul de vrăjeală numai bun să promită câte-n Lună şi în stele „prospăturilor” de la ţară.
Când dandy-ul fercheş şi plin de făgăduinţele unui trai demn de-o prinţesă vine şi însoţit de recomandările suratelor de pe uliţă, cu atât mai bine. Tu, juna inocentă, îţi scuturi colbul de pe călcâie şi zbori unde ţi se arată. Înfunzi vreun club din Occident, dintr-un orăşel uitat de lume - că aşa e la început - nu înainte de a trece prin obligatoriul proces de „pregătire” şi şlefuire. Bonus, prin umilitoarele „târguri de fete”, care în realitate sunt licitaţii unde alţi „dandy” precum cel care ţi-a colorat minţile în roz bombon te evaluează şi te negociază ca pe-o vită.
Şi pleci. Un an, doi, trei. Te uzezi, te resemnezi că asta ţi-e soarta şi, de bine, de rău, un ban vine fără ca ai tăi să ştie musai cum îţi vinzi tu calităţile. Mai trimiţi un ban acasă şi te pui pe Facebook cu cele mai noi haine şi ţuguindu-ţi buzele a fericire. În spatele tău, se clădesc imperii, case, vile, palate. Peştele tău o duce bine şi îşi consolidează puterea.
Ca tine sunt zeci, poate sute. Mai mari sau copile care n-au ajuns încă la vârsta la care ar fi trebuit să termine un liceu. Toate produceţi pentru bunăstarea celor care au făcut din voi o afacere: la club, la bară, pe trotuar sau la marginea pădurii. Unde s-ar putea ca tu, într-o zi, să-ţi afli şi sfârşitul. Pentru el, sfârşitul e ceva relativ. Cu bani şi bună purtare scapă ieftin. Şi, cu puţin noroc, o poate lua de la capăt. Pentru tine, drumul e unul singur şi numai de tine depinde dacă îţi scuturi colbul din călcâie cu suta de euro sau cu o diplomă obţinută cu puterile tale.
P.S. Aceste gânduri nu sunt doar pentru fetele de la ţară. Sunt pentru viitorul frumos al identităţii noastre.
