În vremuri destul de tulburi pentru viitorul UE, s-au aniversat 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (EEC). Puţini cetăţeni mai ştiu, totuşi, astăzi despre ce a fost vorba în tratatul cu pricina. Dincolo de asta, însă, toţi cetăţenii europeni - inclusiv britanicii care acum vor să iasă din UE - sunt conştienţi de importanţa pieţei comune, ce îşi are rădăcinile tocmai în „birocraţia” tratatului de acum câteva decenii. Cele patru libertăţi fundamentale - a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalului - ţintite de Tratatul de la Roma reprezintă şi astăzi cele mai importante şi palpabile câştiguri transferate UE! Se uită, din păcate, cât de greu au fost câştigate aceste libertăţi, iar ascensiunea curentelor radicale şi eurosceptice sunt o dovadă că unii dintre cetăţenii europeni par a lua prosperitatea societăţilor în care trăiesc drept un fel de dat natural.
Interesant este şi că, fie şi acum 60 de ani, spaţiul european era, cumva, „cu mai multe viteze” - doar şase ţări occidentale erau în EEC, alte ţări mergeau încă pe o economie „insulară”, altele erau în lagărul comunist. Istoria a demonstrat că ideea comunitară a putut genera prosperitate şi siguranţă. Arhitectura UE rămâne o mare realizare după neagră perioadă a Războaielor Mondiale, dar iată că şi ea are nevoie de lucrări de „mentenanţă”, pentru a reda/reconsolida încrederea europenilor într-un viitor comun.
Fiecare ţară trebuie să treacă prin acest proces de „mentenanţă”, pentru a defini lucrurile care contează pentru cetăţeni. Este nevoie, raportat la UE, de noi proiecte de ţară. Pentru România, de exemplu, aderarea la zona euro - sau mai exact atingerea standardelor economice şi sociale în rezonanţă cu ţările mai avansate - ar putea fi un bun obiectiv. Ar însemna inclusiv eliminarea unor disparităţilor de dezvoltare precum cele care afectează astăzi Galaţiului. Din păcate, astfel de obiective sunt mai degrabă neglijate de politicieni, mai comode fiind comparaţiile cu Bulgaria şi mai rare cele, să zicem, cu ţările nordice… E vorba, până la urmă, de ambiţii. Ne temem acum de o Europă cu „mai multe viteze”, de frică să nu fim lăsaţi „de căruţă”. Pe de altă parte, nu o ajungem niciodată prea departe atât timp cât ne lăsăm conduşi de aleşi care ne vor mai degrabă „la remorcă”. Asta, poate, şi pentru că unii dintre ei s-au văzut deja cu „sacii în car” şi nu prea mai doresc să fie întrebaţi cum au pus mâna pe ei.
