Meciul dintre România şi Danemarca s-a terminat, duminică seara, cu scorul de 0-0, rezultat care a cam consfinţit încă o calificare ratată de tricolori. Al patrulea meci la rând în care ai noştri nu găsesc drumul spre gol!!! Tocmai ai noştri, care cu ani în urmă ne bucurau cu reuşite spectaculoase, cu jocuri pline de calitate din partea unor fotbalişti care făceau performanţă din pasiune, nu pentru bani.
De mai bine de 20 de ani, ne tot păcălim că va mai apărea un rege, un baci sau poate, măcar, o cobră. Îi aşteptăm cu sufletul la gură şi, din cauza asta, ne grăbim să atribuim aceste porecle oricărui copil care îndrăzneşte să scoată, măcar un pic, capul din mocirla care a ajuns fotbalul românesc. Pe umerii lor fragili, astfel de speranţe nu fac decât să îi împingă înapoi, astfel încât să fie demni de zicala "născut talent, rămas speranţă". Şi câţi nu am văzut aşa? Ianis Zicu, Denis Alibec, Mihăiţă Pleşan, Nicuşor Stanciu, Gabriel Torje, Vlad Chiricheş sau, mai nou, Florinel Coman, Florin Tănase şi Răzvan Marin. Jucători care se dezvoltă într-un mediu nesănătos, dominat de insolvenţe, falimente, furturi adamesciene care au dus la dispariţia unor echipe de tradiţie. Un mediu în care o echipă înfiinţată cu doar câţiva ani în urmă poate lua campionatul, poate reprezenta România în cupele europene, pentru ca mai apoi să dispară. Un mediu în care echipele vechi, reprezentate de suporteri, dar şi de pasiunea de a juca fotbal pentru culori, nu pentru bani, sunt îngropate din cauza finanţatorilor care fură tot şi apoi pun lacătul.
Şi, cu toate astea, de 20 de ani ne dorim performanţă. Le cerem celor 11 care ies în teren pentru echipa naţională, antrenorului, rezervelor, să se bată de la egal la egal cu echipe naţionale de cel puţin trei ori mai bune. Fără să ne dăm seama că, de fapt, noi nu avem nici fotbalişti, nici antrenori, nici spirit. Ci doar nume. Un nume care se stinge pe zi ce trece. Cum mi-a zis, acum câţiva ani, Tudorel Stoica, "România are prea mulţi jucători de fotbal, dar prea puţini fotbalişti!".
