Când îi asculţi pe guvernanţi vorbind, ar trebui să ai posibilitatea să stai cu picioarele în apă rece. Ca să nu te îngheţe altceva. Pentru că modul în care pun problemele şi aruncă cifrele te ia de cap.
Ultima afirmaţie a ministrului Sănătăţii a pus pe gânduri multă lume. Cică România, care are în prezent vreo 430 de spitale, are nevoie de maxim 150. Suntem, ne-a arătat cu degetul domnul ministru, într-o gravă diferenţă faţă de statele Uniunii Europene, care au spitale mai puţine, paturi mai puţine şi nici numărul de internări de la ei nu se aseamănă de fel cu al nostru. Aşa o fi, că prea le spune Bazac cu foc.
Ia să vedeţi: "Suntem pe locul 10 în Europa, avem 6,07 paturi la o mie de locuitori, în condiţiile în care media europeană este de patru paturi. Numărul de internări la 100 de locuitori este foarte mult peste media europeană, 22,3 % în România faţă de 20,7% în UE… România are un excedent de 45.000 de paturi, deci 34% în plus faţă de media europeană… „
Ţin minte că s-au vehiculat nişte cifre şi când a fost vorba despre noile spitale regionale, care ar trebui, terţiare fiind (ce-o fi asta?) să aibă doar 450 de paturi. Care paturi să dispună de o distanţă europeană între ele şi alte chestii despre care săracul român, bolnav copt, nici n-a auzit în viaţa lui.
A mai fost o discuţie privind trecerea unităţilor spitaliceşti în administraţia locală, lucru pe care îl tot încearcă acum Oprescu în capitală. Dar administraţiile de ici şi de colo au buzunarele goale şi numai de alte bube, în afara celor personale, nu mai au nevoie.
Nu vedeţi cât a durat să se repare, cu bani de la CJ, câteva lifturi la Judeţeanul nostru? Sau, vă mai amintiţi discuţiile privind cobaltotronul şi câte altele care lipsesc (sau lipseau) într-o unitate de urgenţă?
Ne trec pe la urechi cifre şi idei, prevederi şi decizii care ne înspăimântă. Sănătatea e aproape de colaps, se spune, pentru că nu mai are suficiente cadre, bani, medicamente şi mai este şi bugetară pe deasupra, aşa că ar trebui, conform părerii primului ministru, să-şi ia şi concediu fără plată. Nu mai vorbim de necazurile medicilor de familie, ale farmaciştilor şi ale asistentelor, sau de zonele din ţară unde asistenţa medicală e o floare rară.
Ce ştim noi, cei care nu avem timp să numărăm paturi, să ascultăm explicaţii pentru dispariţia unor medicamente, pentru priceperea sau disponibilitatea unor medici, este că lipsesc campaniile de prevenire, că boli altădată aproape eradicate reapar, că incidenţa unor afecţiuni cronice la copii este mai mare etc.
Suntem mai bolnavi ca alţii, de la cap până la picioare, şi asta e o realitate pe care nu trebuie să ne-o demonstreze statistica europeană. În schimb, plătim de ne uscăm la asigurări şi mereu ni se spune că nu sunt bani.
Iar acum, pensionarii care-şi împart veniturile modeste între tratamentul lunar şi plata întreţinerii vor mai ofta şi pe tema reducerii numărului de spitale. Care, poate, nu înseamnă desfiinţarea excedentului (de la 150 la 431), ci restructurarea. Dar cum? Când? Şi, mai ales, cu ce? Asta nu se grăbeşte să spună nimeni.
Afirmaţiile cu tentă politico-europeană ale miniştrilor noştri seamănă teribil cu deciziile echipei de constructori din Galaţi care s-a gândit, sfidând gravitaţia, să demoleze o clădire de jos în sus. Consecinţa a fost moartea unui om.
Aşa se întâmplă şi cu Sănătatea noastră. Ne roade că avem prea multe paturi, dar nu observăm că se plimbă gândacii pe pereţi în saloane. Ca să ajungem la normele, statistice, europene, ar trebui să punem mai întâi la punct un sistem la fel de bolnav şi de şubred ca şi beneficiarii lui.
