M-aş bucura să găsesc, în ditamai oraşul, măcar o zonă, o străduţă sau o alee bună, cum se zice în popor, „de leac”, sau „de sămânţă”. Adică un loc în care asfaltul să stea în poziţie de drepţi pe spate, dalele să nu alunece ca turmentate (sunt părţi pe Brăilei unde s-a redalat acum, strâmb din start!), spaţiul verde să fie cât de cât întreţinut, gunoaiele să nu se învecineze cu băncile pentru pensionari şi îndrăgostiţi, artezienele să nu fie jegoase…
Adică un loc, o alee, o fundătură cu câteva case măcar, scurtuţă, ca să intre mai puţini bani în ea, dar care să fie dată de exemplu: „Am fost la Galaţi şi am găsit o alee cum n-are nimeni în ţară: curată, spălată, înverzită, liniştită, cu fântână şi statuie, unde să poţi auzi „imnul” gălăţean care mai pâlpâie discret doar pe Domnească: „Valurile Dunării”…
O uliţă „experimentală”, pe care s-o avem „de exemplu”. Atunci când îmi vin musafirii din Germania sau din Serbia (unde trotuarele se spălau cu detergent chiar şi sub bombardamentele americane), să-i duc exact acolo, apoi să aştept fără să mă mişc până se face întuneric ca să-i conduc la tren înainte de a fi loviţi de vreun ghiolban care se plimbă cu motoreta la maxim pe trotuarul şi aşa hârbuit!
Pentru că nu este niciun loc în orăşelul nostru unde să n-o fi zbârcit până la urmă! Sunt de pildă în Mazepa vechile alei înecate în vegetaţie între blocuri bine distanţate – e o plăcere să te plimbi! Cu condiţia să nu priveşti în jos, la gunoaie şi mizerii, la hoituri de animale, la bucăţi de beton armat abandonate…
Şi, dacă într-un loc din oraş este chiar totul frumos, vine cineva să construiască ceva şi mai frumos. Lăsând însă, ca pe la noi, pietriş, moloz, mizerie…
Nu suntem în stare să păstrăm curat ceea ce măcar am moştenit de la alţii, făcut cândva tot din banii noştri! Faleza, pasajul pietonal de la P-uri, vreun parc nou prin Micro 13, sunt lucruri atât de necesare, încât nici nu ne mai deranjează atunci când ocolim vreun ambalaj de bere, de îngheţată sau când o construcţie ridicolă din preajmă jigneşte bunul-simţ al celui ce-l are.
Acum vreo două mandate, atunci când am văzut cum s-a iluminat de noapte strada Roşiori, cu stâlpi metalici retro, şi cum s-a asfaltat strada (din când în când se deschid niscai gropi care aşteaptă ceva, nu se ştie pentru cât timp), mi-am zis că, uite, în sfârşit, avem şi noi un tronson experimental!
Mi-am închipuit atunci că este făcut anume pentru indienii de la Combinat, să vadă şi ei în ce oraş trăiesc şi investesc. Pentru că blocul indienilor dă chiar în strada Roşiori, de unde faci la dreapta tot pe strada Roşiori (economie de nume!) pentru a ajunge în Brăilei. Şi, în prostia mea, mi-am zis că de la acest drum experimental, străjuit de vegetaţie (întreţinută de locatari gospodari), an de an se va lungi şi se va lăţi proiectul.
Dar în foarte mulţi ani nu au apărut prea multe lucruri noi. Multă vreme a trebuit de pildă să apară un ceas cu adevărat funcţional şi cu afişajul vizibil în centru, la Dunărea. Multă vreme a trecut şi pe lângă dalele crăpate de ani buni. Multă vreme a trecut şi peste artezienele vechi de la Romarta veche: nămolul scurs odată cu apa care bălteşte şi pe alei dă un aspect infect marmurei: doar sunetul este grozav, te desfată acolo.
Mă uitam ieri, alături de aceste vechi arteziene, la „Nespălata” – una dintre puţinele statui gălăţene, moştenită însă din epoca de dinainte de Revoluţie. Deşi se mai reabilitează din când în când, bazinul fântânii are tot un aer de masă de cantină.
Nu departe, avem şi noi un mini-pasaj subteran, care, dichisit ca lumea (acum ţi-e frică să treci seara!), ar putea găzdui imagini turistice ale oraşului. Nu trece pe sub Canalul Mânecii! Însă nici experimentul acesta nu ne-a ieşit…
Nu ne rămâne decât să ne bucurăm măcar… experimental!
