Te uiţi la om şi-l vezi cu toate alea la locul lor, îl vezi zâmbind, trăgând ca boul pe tarla, alergând în toate direcţiile, că aşa te foieşte amărâta asta de viaţă, dar numai el ştie cât efort face dimineaţa să se adune bucată cu bucată din toate cotloanele, ca să poată ieşi întreg, sau dând iluzia de întreg, pe uşă, în lume. Chiar şi aşa, numai Dumnezeu ştie cât de fragil este în fiecare echilibrul acela, care ţine laolaltă suflet de trup. Uneori, eşti ca şifonierul, ca frigiderul, ca un spital de urgenţă, poţi să duci cu tine, şi nici măcar să te clatini, tot noroiul, toată zgura pe care ţi-o aruncă alţii în cârcă. Alteori, eşti mai străveziu decât boarea, şi o vorbă numai te spulberă în bucăţele, te ucide.
Aşa s-a întâmplat probabil şi cu informaticiana de la "Cuza", care a făcut infarct, alergând între două comisii de examen, şi la Bacalaureat, şi la Evaluare, între casă, unde trebuia să fie mai întreagă decât sfera, pentru că avea un copil mic de trei ani şi altul de zece, şi muncă, unde trebuia să zbârnâie ca pe sârmă. Sigur, se fac greşeli. Mai ales când angajaţi care să organizeze un examen sunt foarte puţini. Mai ales când de săptămâni eşti năuc, pentru că le mai ai şi tu pe ale tale pe suflet. Mai ales că sistemul de învăţământ pune presiune pe angajaţi, cu proceduri alambicate, cu schimbări peste noapte, cu aplicaţii nefuncţionale, dar, în schimb, cu pretenţii ca totul să meargă ceas. Mai ales că te trezeşti singură în şcoală, la miezul nopţii, cărând tu, femeie, 20 de calculatoare. Fără ajutorul niciunui coleg. Colegi care, îşi permit, în schimb, să te facă albie de porci. Pentru ce? Pentru că aşa suntem noi românii, murim de grija altuia. De ce să nu le facem zile fripte, dacă putem, dacă tot avem funcţie? Chiar dacă mănânci aceeaşi pâine amărâtă ca şi omul de lângă tine, care, până la urmă fiind coleg, îţi e mai aproape decât decât familia. Staţi mai mult împreună la muncă decât acasă. De-aia e bine ca, atunci când stropşeşti cu veninul din cuvânt, să te gândeşti că tu, prin cuvântul tău, eşti cel care poate frânge firul acela care-l leagă pe om de viaţă. Sigur, n-ai vrut să se ajungă aici. Dar, dacă gândeai mai mult, dacă simţeai mai mult, sau poate dacă iertai mai mult, doi copii s-ar fi bucurat şi azi de soarele din ochii mamei lor.
