Ar trebui să plutim de fericire. Le ştim pe toate. Suntem doctori în păreri şi campioni la dat cu sfatul în capul concetăţenilor. De la vlădică la opincă toată lumea e informată mai ceva ca organele cu ochii albaştri. Care, după ce că le ştiu pe toate, în timpul liber mai şi înregistrează…
Să trecem, pentru că despre altceva este vorba. În ziua de azi, nu prea mai găseşti român, mai ales printre aleşi şi numiţi, care să se recunoască nepriceput, toată lumea deţine adevărul absolut. Şi, cu adevărul acesta e o problemă, n-ar trebui să-l ştie nimeni, pentru că nu există.
Ne transformăm încet, dar sigur într-o naţiune de înţelepţi în toate, care nu ştiu de fapt mai nimic. Toată lumea îşi dă cu presupusul în domenii unde doar specialiştii pot să vorbească. Nu asta e democraţia, să spui ce-ţi trece prin cap şi după aceea să te miri că te înjură lumea.
Dar cum peştele de la cap se strică, nu prea avem motive de uimire. Vin, de exemplu, miniştrii călări pe caii dreptăţii şi vorbesc pe nerăsuflate despre orice altceva decât despre faptele lor. E admisibil să uiţi ce ai semnat acum o lună, dar să ştii foarte bine ce au semnat alţi miniştri cu ani de zile înainte? Uite că este.
Pasarea motanului se practică în stilul „întrebă-mă despre mine, că-ţi răspund despre celălalt”. Normal că celălalt e în tabăra opusă şi a furat mai mult, a făcut afaceri mai puţin curate şi a încurcat mai tare treburile decât o face intervievatul. Când se termină emisiunea, eşti sigur de un singur lucru: n-ai aflat nimic.
Privitorii muşcă mereu doar câte puţin din alte vremuri, demult trecute, ca şi cum am trăi permanent într-o realitate defazată, întoarsă mereu pe propriile ei urme. Însă nu-i bai, aşa se petrec lucrurile.
Vecinul e mai vinovat pentru că şi el a lăsat gunoiul pe hol, trecătorul e mai neatent pentru că a traversat înaintea altuia prin loc nepermis etc. Cât despre „cadrele” rotite prin funcţii şi posturi, ele întotdeauna au justificarea grelei moşteniri.
Lumea noastră e plină de vinovaţi care poartă o răspundere mai mare decât noi şi nu-şi recunosc faptele. Cei care nu ne plac au fost votaţi de alţii, cei care greşesc s-au aflat mereu în vizorul nostru, ştiam bine ce le poate pielea. Dacă cineva ne supără, îl analizăm începând cu a şaptea spiţă, cu mama, cu tata, cu bunicii din fiecare parte, mai puţin cu propriile lui fapte.
Nimeni nu răspunde pentru el însuşi. Declară ceva, apoi uită, semnează şi nu recunoaşte, fură şi spune că a găsit pe marginea drumului etc. Şi uite că, în sfârşit, s-a găsit cineva care să îşi asume răspunderea. Pentru mai multe legi. Şi acesta e chiar Guvernul României.
Nu contează că plătim o armată de parlamentari care nu-şi mai găsesc de treabă, că în guvern nu prea ştie stânga ce face dreapta şi se intră cu o idee ca să se iasă cu alta. Nu mai cotează nici că instituţiile statului sunt într-o degringoladă perfectă, că se sparge autoritatea instituţiilor legii în sute de bucăţi, că învăţământul a ajuns de râsul curcilor şi sănătatea stă să moară.
E rost de o răspundere asumată, parafată, e drept chinuită şi nedemocratică, dar tot răspundere se cheamă că rămâne. Nu mai e important că lumea politică suferă acut de „habarnamism” cronic. Dublat de tupeu. Şi că întreaga societate românească seamănă din ce în ce mai mult cu ea.
Să iasă legile, că vedem noi după aia dacă le respectăm sau nu. Nu sunt corecte? Nu prevăd în normele lor de aplicare sancţiuni? Şi ce dacă, atunci când prevedeau oricum nu se aplicau decât din doi în patru, şi atunci preferenţial, după culoarea ochilor şi ierarhia socială?
Pentru că românul se învârte şi se descurcă. El centrează, el dă cu organul gândirii. Scapă el şi din înghesuiala asta, deoarece le ştie pe toate din faşă. Nu-l mai poţi surprinde.
Din cauza asta e român şi nu e neamţ. Ce, la nemţi umblă nu câinii, ci şi motanii, ăia care au pasarea problemelor pe fişa postului, cu covrigi în coadă?
