Nu numai durerea lăsată în urmă de cumplita moarte de care au avut parte tinerii din Colectiv ar trebui să ne cutremure azi, când se împlinesc doi ani de la cumplitul eveniment. Ci faptul că toată această tragică poveste cuprinde în ea o imagine condensată a României în care trăim şi ne creştem copiii. O Românie în care cu bună ştiinţă tolerăm o grămadă de tâmpenii, crezând că nouă nu ni se poate întâmpla nimic din răul pe care-l vedem la alţii şi pe lângă care trecem nepăsători. Parcă nicăieri în lume nu-i ţara lui "nu-i treaba mea", aşa cum e la noi.
Au trecut doi ani, iar autorităţile statului îşi permit să tacă şi să nu ia nicio măsură împotriva celor vinovaţi. Procesul nici n-a început. Se mizează pe uitare, pe timpul care trece şi acoperă zgârieturile din conştiinţa celor care au avut norocul să nu aibă rude sau cunoştinţe printre cei care şi-au pierdut atunci viaţa. Dincolo de faptul că nimeni n-a fost pedepsit, nimic din toate neregulile care au condus la producerea tragediei nu s-a remediat. Pentru că, nu-i aşa, suntem ţara lui "las-o, mă, că merge şi-aşa!".
Iar nenorocirile ne pândesc pe la toate colţurile, din cauza lenei, a corupţiei, a incompetenţei, a fricii, dar şi a nepăsării. A nepăsării celor pe care-i plătim să ne poarte de grijă, dar şi a noastră, pentru că-i tolerăm să fie aşa. În continuare sunt cluburi şi instituţii care funcţionează fără să îndeplinească toate condiţiile de siguranţă, în continuare, din dorinţa profitului, se suprapopulează localurile peste numărul admis, în continuare se folosesc materiale de construcţie improprii, pentru economie sau pentru că astfel se poate fura o parte din bani, în continuare oamenii nu sunt instruiţi ce să facă în caz de incendiu, în continuare spitalele sunt improprii pentru tratarea bolnavilor, deşi sistemul de Sănătate înghite o mulţime de bani din buzunarele noastre, în continuare sunt oameni în funcţii care tac, se fac că nu văd, ca să nu-şi piardă scaunele, sau, mai rău, le este cumpărată conştiinţa pe te miri ce.
Şi mai cred că oamenii care şi-au pierdut viaţa atunci şi-ar dori altceva de la noi. Nu lacrimi şi luminiţe pe la toate colţurile virtuale. Ci acţiuni concrete, prin care lucrurile să fie puse în matca lor firească.
