Pus la punct spre finalul secolului al XVIII-lea, în Franța, sistemul metric a fost adoptat treptat de majoritatea țărilor. România s-a numărat printre primele state din lume care au recurs la acest sistem, încă din secolul al XIX-lea. Mai exact, încă din 1835, în Țara Românească, banul Mihail Ghica, pe atunci Mare Vornic din Lăuntru (ministru de interne - n.r.), a prezentat Adunării Obștești un proiect pentru "îndreptarea măsurilor de lungime, de capacitate și de soliditate potrivit cu meridianul pământului", arătând că "neamurile mai luminate au chibzuit o sistemă de măsuri care, aflându-se în natură, se vor păstra totdeauna nesmintite".
Cum stânjenul (unitate de măsură pentru lungime - n.r.) avea oricum aproape doi metri, măsura sa putea fi ușor fixată la această valoare și împărțită, pe bază zecimală, în palme, degete și linii, conform unui material publicat de Muzeul Național de Istorie a României, preluat de historia.ro.
O comisie tehnică însărcinată de Adunare cu analizarea proiectului a conchis, însă, că "o asemenea prefacere a măsurilor" nu numai că ar fi creat confuzie în rândul populației, dar nici nu ar fi fost avantajoasă din punct de vedere economic, din cauză că principalii parteneri comerciali (unul din cei mai importanți fiind Imperiul Otoman) nu foloseau sistemul metric. Totuși, atât comisia, cât și domnitorul Alexandru Ghica au considerat o idee bună stabilirea măsurii stânjenului la doi metri, ceea ce s-a întâmplat de-abia douăzeci de ani mai târziu, în timpul lui Barbu Știrbei. Noul stânjen, divizat în zece palme, 100 degete și 1.000 de linii a fost numit "stânjenul lui Știrbei".
Trecerea la sistemul metric s-a făcut sub Alexandru Ioan Cuza, pe baza Decretului-lege nr. 1181, emis de domnitor pe 15 septembrie 1864. Conform articolului 1, "sistemul metric de greutăți și măsuri se adoptă și măsurile întrebuințate până acum se desființează în toată întinderea României". Legea cuprindea tabele cu transformarea vechilor măsuri în cele noi și viceversa și prevedea că forma și materialele din care urmau să fie realizate noile instrumente de măsură aveau să fie hotărâte de către ministerele de Interne, Agricultură și Lucrări Publice.
Doi ani mai târziu, decretul din 8 ianuarie 1866 conținea indicații în acest sens: toate instrumentele de măsură trebuiau să poarte pe partea superioară numele unității de măsură. Cele pentru lungime, din metal sau lemn (asemănătoare stânjenului), aveau marcate pe ele centimetrii și milimetrii; pentru 10 și 20 metri se utilizau lanțuri. Instrumentele pentru măsurarea capacității erau cilindrice, din metal sau lemn de stejar pentru materii uscate, din alamă sau fier pentru lichide, și aveau înălțimea egală cu diametrul, în afară de cele pentru lichide, de la doi litri în jos, care erau din cositor și aveau înălțimea egală cu dublul diametrului.
Vechile unități de măsură au continuat să fie folosite
Deoarece, în ciuda legii din 1864, vechile unități de măsură au continuat să fie folosite, legea "pentru aplicarea sistemei metrice de măsuri și greutăți" din 28 februarie 1875 impunea introducerea sa obligatorie pe întreg teritoriul țării, de la 1 ianuarie 1881, ceea ce însă nu s-a întâmplat. De aceea, o nouă lege, din 12 februarie 1880, stabilea că sistemul metric avea să se aplice obligatoriu în România începând cu 1 ianuarie 1884.
În 1883, printr-o lege promulgată de Carol I pe 5 martie, România a aderat la Convenția Metrului, care era un tratat semnat pe 20 mai 1875 de Franța, Belgia, Austro-Ungaria, Danemarca, Germania, Italia, Elveția, Imperiul Otoman, Rusia, Spania, Regatul Suediei și Norvegiei, Brazilia, Venezuela, Argentina, Portugalia şi SUA, prin care s-a creat Biroul Internațional al Măsurilor și Greutăților, ale cărui principale atribuții erau conservarea etaloanelor internaționale și compararea periodică a celor naționale cu acestea, și Conferința Generală privind Măsurile și Unitățile, cu rolul de a propaga sistemul metric.
