* O Istorie zbuciumată, cu victime, zaruri aruncate şi nedreptăţi *
1 decembrie 1918: ziua oficială a Marii Uniri, Ziua Naţională a României. Remember! Peste 130.000 de români căzuţi în lupte, alţii morţi în spitale sau în prizonierat în Alsacia, Lorena sau peste Dunăre. Foamete, tifos, bejenie!
Dintre cei 9.000 de militari străini înhumaţi în România, 423 sunt francezi, veniţi cu Misiunea Militară franceză, un ajutor mai mult de suflet decât în oameni şi tehnică… Astăzi, când aniversăm Marea Unire, nu toată România de atunci este cu noi în Uniunea Europeană şi NATO…
„Rezoluţiune”: România (aproape) oficială
Ce aniversăm concret este ziua când, la Alba Iulia, în faţa a peste o sută de mii de români veniţi de pretutindeni, Vasile Goldiş citea celebra „Rezoluţiune” care proclama unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu Regatul României.
Primul ţinut românesc care votase deja unirea cu ţara-mamă fusese Basarabia, la 4 decembrie 1917. Urmase Bucovina… Recunoaşterea internaţională a Unirii avea să fie însă un proces mai lent, care avea să se sfârşească odată cu încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Boicotată de multe partide, într-un climat politic la fel de confuz ca şi cel de azi, încoronarea monarhului României Mari, la Alba Iulia, a avut loc abia în 1922!!
De-o fi una… n-o fi alta!
Cine-ar fi crezut că vom obţine totul? La intrarea în război, partidele româneşti ţineau fie cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria), fie cu Antanta (Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus), în speranţa că o alianţă sau alta va învinge, dându-ne ori o parte, ori alta dintre pământurile româneşti.
Puterile Centrale ne-ar fi dat, ca aliaţi, Basarabia. Antanta - Transilvania, Bucovina şi Banatul. În ciuda sutelor de mii de victime pe front, de schimbarea soartei războiului prin acel „Pe aici nu se trece!” aruncat armatei germane, România n-a prea fost însă băgată în seamă la Congresul de Pace de la Paris!
Oameni politici, precum furtunosul premier Ion I. C. Brătianu, sau regina Maria, foarte iubită de francezi şi cu rude din casele regale înrudite, au reuşit recunoaşterea. Costisitoare!
Cotă de… eliberare!
Scriu istoricii Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu în „Istoria românilor în secolul XX”, editura Paideia, Bucureşti, 1999:
„Marile puteri şi-au asigurat posibilitatea de a interveni în treburile politice şi în viaţa economică a României, au impus clauze care au apăsat greu asupra poporului român”.
„România a trebuit să preia 500 milioane coroane aur din datoria fostei monarhii habsburgice, să plătească un miliard de coroane aur reprezentând contravaloarea bunurilor statului austriac şi maghiar rămase pe teritoriile Bucovinei şi Transilvaniei, să achite suma de 230 milioane franci drept „cotă de eliberare”.
În mod firesc, România avea dreptul de despăgubire din partea statelor inamice. Deşi pierderile României se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor i-a recunoscut doar 31 miliarde lei aur.
Integrare târzie
Au greşit ambasadorii străini scriind în secret şefilor lor că transilvănenii nu se vor uni cu românii corupţi din regat… Unirea s-a făcut! Dar politicienii ardeleni au avut mult mai târziu acces la guvernarea României Mari.
„Din nefericire, politica internă românească a evoluat, între anii 1920 – 1928, pe principii rigide şi centraliste, iar izolarea conducătorilor transilvăneni cu vederi mai generoase a lăsat rezolvarea chestiunii etnice în mâinile unor politicieni din Vechiul Regat, nefamiliarizaţi cu conceptul de stat multietnic”.
Birocraţi, abia în 1928 ajungând la putere Maniu şi ai lui, citim în „O istorie a românilor – din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale”, de R. W. Seton-Watson – editura Istros a Muzeului Brăilei.
Iuliu Maniu, scrie Seton – Watson, a intenţionat să introducă un Statut al Naţionalităţilor, „care să garanteze maximum de autonomie locală compatibil cu o puternică autoritate executivă centrală”. Intenţii oprite de criza economică, apoi de dictatură…
În 1919, România intervenise, atacată fiind de armata regimului bolşevic ungar al lui Bela Kuhn, ocupând Budapesta. Europa Occidentală scăpa de ameninţarea bolşevică prin mâna românilor, dar continuarea ocupaţiei a înveninat relaţiile Parisului cu guvernul Brătianu, mai scrie istoricul.
Care menţionează că, după ce România fusese prădată de ocupanţi, a vrut să scoată şi mult mai mult de la maghiari, autorul vorbind chiar de un „jaf făţiş”, care ducea până la a distruge industria concurentă… Vremuri frământate!
Până azi, au rămas, cum se zice la compunere, „ideile principale” ale Istoriei. Şi cea mai importantă este că am rămas liberi!
Explicaţii foto:
1 şi 2: Celebra Mare Adunare Naţională de la Alba Iulia (stampă)
3: Unirea, sărbătorită pe străzile Bucureştiului, 1918
