Ascultând atent fiecare poezie, fiecare cântec de „La mulţi ani”, fiecare urare făcută de micuţii Şcolii din Vlădeşti, Gheorghe Munteanu făcea ca suta de ani să pară mizilic.
Ieri dimineaţă, aşezat în mijlocul elevilor din comună şi flancat de nepotul său, Tudorel, şi el bărbat la 56 de ani, nea Ghiţă, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial îşi aniversa, pentru a suta oară, anii.
Familie mare
„E în putere, să nu credeţi că este vreun bătrân neputincios, că nu-i aşa!”, mă sigură ferm Tudorel, nepotul sărbătoritului centenar.
„Bunicul meu nu a exagerat niciodată cu băutura, a fost un om cumpătat toată viaţa…”.
„Dar două pahare de vin nu i-au lipsit niciodată de la masă”, îl întrerupe fiica sa, Aurelia Inci, strănepoata lui Gheorghe Munteanu.
La cei 33 de ani, strănepoata este însoţită la sărbătoarea dedicată eroilor şi marcată prin figura lui nea Ghiţă, de cei trei stră-strănepoţei.
„Nu stă locului”
Şi să vezi întâmplare – toţi stră-strănepoţii sunt jumătate români, jumătate turci.
„Străbunicul a luptat contra nemţilor şi au câştigat turcii”, remarca doamna, cu umor, la poza de grup.
Lipseşte doar fiul lui Gheorghe Munteanu, care, la cei 78 de ani, avea treabă în gospodărie:
„Nici unul dintre ei nu stă. Păi lui bunicul nu puteţi să-i daţi mai multe de 60 de ani!”.
„Aşa sunt oamenii în familia noastră, longevivi. Să dea Dumnezeu să trăim toţi atâta!”.
„Nici străbunicul nu-i altfel – face treabă în gospodărie, la Brăneşti, hrăneşte puii…”.
„Iar când începe să povestească, ei, atunci să ai timp să-l asculţi”.
Eroul de acasă
„Acasă, bunicul a fost agricultor”, spune Tudorel, nepotul. Gheorghe Munteanu a trăit în satul Brăneşti, din comuna Vlădeşti, toată viaţa.
Cu excepţia anilor în care a servit Patria – şi când s-a dus acolo unde Patria l-a trimis: la Răsărit, pe câmpurile de luptă de lângă Odessa şi Răscăieţi - Ucraina, dar şi la Apus, către Ungaria, Boemia şi ţinuturile Moraviei.
Între 1936 şi 1949, Gheorghe Munteanu a lăsat familia şi a fost al ţării.
100 de ani. Cifra le aprinde imaginaţia copiilor adunaţi în careul Şcolii. Iar puştii şuşotesc tainic:
„Atâta cred că are Moş Crăciun”, îl înghionteşte unul dintre ei pe colegul lui.
Şi amândoi cad pe gânduri comune: dacă da, atunci unde ţine jucăriile?
