Sala Comisiei pentru cultură din Camera Deputaţilor va purta numele unei gălăţence care a uimit lumea: Hortensia Papadat-Bengescu. Ideea a fost a deputatei USR Diana Buzoianu și s-a realizat cu sprijinul senatoarei USR Anca Dragu, președinta Comisiei pentru drepturile omului din Senat, și al deputatului USR Iulian Bulai, președintele Comisiei de cultură din Camera Deputaților.
„După mai bine de 25 de ani de la inaugurare, una dintre cele 1.000 de săli din Parlamentul României a fost denumită după o femeie: Hortensia Papadat-Bengescu, scriitoare din perioada interbelică.
A durat aproape un an să se întâmple acest lucru, iar prima solicitare USR a fost respinsă.
Ideea a fost a deputatei USR Diana Buzoianu și s-a realizat cu sprijinul senatoarei USR Anca Dragu, președinta Comisiei pentru drepturile omului din Senat, și al deputatului USR Iulian Bulai, președintele Comisiei de cultură din Camera Deputaților.
Denumirea unei săli din Parlamentul României după o femeie are valoare de simbol în direcția recunoaşterii eforturilor și meritelor pe care femeile le-au avut pentru progresul României, fie că este vorba de cultură, economie sau politică”, anunţă USR într-o postare pe pagina sa publică de Facebook.
Hortensia Papadat-Bengescu este una dintre gălăţencele care au uimit lumea. Născută la Iveşti, în judeţul Galaţi, pe 8 decembrie 1876, a fost una dintre cele mai mari prozatoare din epoca interbelică.
A debutat editorial de-abia în 1919, cu volumul „Ape adânci”, care s-a bucurat de aprecierea lui Garabet Ibrăileanu. Ulterior a început să colaboreze cu Eugen Lovinescu şi să publice în revista acestuia, Sburătorul. Datorită meritelor sale în modernizarea romanului românesc şi sincronizării sale cu cel european, a fost supranumită „Marea Europeană”. A evoluat apoi spre „proza obiectivă”, aşa cum se poate vedea în ciclul familiei Hallipa („Fecioarele despletite”, Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”). În 1946 a fost recompensată cu Premiul Naţional pentru proză.
După război, a fost interzisă de regimul comunist, iar celelalte proiecte literare ale sale au rămas nefinalizate. Rămasă fără mijloace de subzistenţă, a murit uitată de colegi şi de critici, pe 5 martie 1955, la vârsta de 79 de ani.
Romanele sale, considerate primele realizări de marcă ale prozei psohologice româneşti, au fost reintegrate în circuitul literar, treptat, după anul 1965. A rămas în istroria literarurii române drept singura femeie care a reuşit să se impună în perioada interbelică, într-o lume a bărbaţilor în care reprezentantele sexului frumos au avut foarte puţin succes. Operele sale au fost traduse în toate limbile de circulaţie internaţională, de la germană la engleză şi spaniolă.
La Iveşti, liceul din localitate îi poartă numele, iar casa în care s-a născut a fost transformată în muzeu.
