Vremurile în care esteticul era un scop în sine - în comportament, limbaj sau arhitectură - par a fi de mult apuse. Astăzi, frumusețea nu-ți dă de mâncare, așa că puțini sunt cei care își mai permit elemente decorative extravagante, de la coloane la intrare până la traforaje din lemn. Ne-am obișnuit cu ideea că, dacă avem un acoperiș deasupra capului, e suficient. Restul sunt mofturi.
Dar în această imagine vorbim despre o instituție a statului. Iar aici, tradiția ne învață că, atunci când se alocă fonduri pentru un proiect - pentru că nu sunt banii lor, ci ai noștri - generozitatea nu cunoaște limite. Te-ai aștepta, deci, la o treabă de calitate, nu-i așa?
Însă, uitându-mă la acest culoar dintr-o instituție publică din Galați, ceva „îmi dă cu virgulă”. Imaginea ne arată exact cum se cheltuie banul public atunci când pe nimeni nu interesează rezultatul final. Cineva a decis că e prea complicat să urce țevile pe tavan sau să le mascheze elegant, așa că l-au trimis pe „Dorel” să facă ce știe el mai bine.
Rezultatul? Trasee de aer condiționat care traversează holul fix la înălțimea tibiei, transformând un banal drum spre un birou într-o cursă cu obstacole demnă de Jocurile Olimpice. Întrebarea pertinentă este: cum a fost posibil să se recepționeze o asemenea lucrare? Răspunsul e simplu: s-a întâlnit indolența celui care a muncit cu nepăsarea celui care a plătit din buzunarul nostru.
Despre estetică, nici nu mai are rost să vorbim. Am înlocuit bunul-gust cu o „instalație” de prost-gust, care ne urlă în față că, în sectorul public, încă se merge pe principiul „lasă că merge și așa”. Singura speranță rămasă e că, măcar, aparatele alea chiar funcționează - deși, privind execuția, n-aș paria nici pe asta.
Dostoievski spunea: „Frumusețea va salva lumea”. Privind holul de la Galați, putem fi siguri de un singur lucru: lumea noastră mai are mult de așteptat până la salvare.
